The Remains of the Day

Dramă, UK, USA, 1993

Distribuţie: Anthony Hopkins, Emma Thompson, James Fox, Christopher Reeve, Peter Vaughan, Hugh Grant

Regie: James Ivory

Tagline: Thank you, sir. You’ve been most kind.

The Remains of the Day

Revin după o absenţă îndelungată cu încă o ecranizare după un roman căruia, la momentul scrierii acestor rânduri, nu i-am parcurs lectura. Este foarte adevărată teoria conform căreia transpunerea în imagini a unei literaturi de calitate nu poate emite pretenţii la a se ridica la nivelul materialului inspirativ; necitind însă romanul lui Kazuo Ishiguro, voi amâna pe altădată o comparaţie între carte şi film. De altfel, motivul pentru care am ales să vorbesc, independent de carte, despre filmul de faţă este că îl consider un univers de sine stătător şi un exemplu remarcabil de brilianţă în a transpune o poveste excelent scrisă (conform avizaţilor) într-un regal cinematografic (la aceasta subscriu).

Înainte de a intra în miezul lucrurilor, ţin să mai precizez că nu sunt în particular un fan al producţiilor britanice, nici măcar al stilului de viaţă englez, din orice epocă ar fi el cules, aşa cum de altfel nu mă pot proclama un adept pe neve al niciunui cinema european (fie el francez, italian, rus etc.). Considerentele mele pe seama filmelor le trag prin prisma esenţelor pe care acestea le transmit, sub formă de revelaţii, idei, emoţii ş.a.m.d, cu menţiunea că uneori pot fi influenţat de subiectivism, de reacţiile de imediat după şi altele. The Remains of the Day este însă un film solid, un film cu un ton calm, cu o carcasă aparent fadă, compusă din palate somptuoase şi decoruri bogate dar terne, cu un tempo care curge fără explozii, o mască tacită sub care un ochi atent surprinde tumulturile unei lumi ale cărei erupţii se produc exclusiv în interior.

Gone Miss Kenton

Gone Miss Kenton

În anul 1958, fostul domeniu al lordului Darlington (James Fox), cunoscut înaintea celui de-al Doilea Război Mondial pentru legăturile sale influente şi simpatiile cu naziştii, este cumpărat de către un aristocrat american, Farraday (Christopher Reeve). James Stevens (Anthony Hopkins), majordomul de odinioară al lordului, aflat acum în slujba unui stăpân mult mai neconvenţional şi mai lax în comportament decât precedentul, este învoit pentru a porni într-o excursie la volanul autovehiculului de protocol – Daimler, în fond o încercare de recuperare a lui Miss Kenton (Emma Thompson), superintendentă în trecut la acelaşi Darlington Hall, cea care a reprezentat, după cum pelicula va revela în flashback, o iubire ratată a lui Stevens. Filmul se deschide cu o scrisoare a lui Miss Kenton către majordom din care distingem, prin relatarea destrămării unui mariaj îndelungat, fragmente de adoraţie şi regret ce au mai rămas din bucăţi sentimentale mult mai mari existente în trecut. Motivaţia de suprafaţă a lui Stevens pentru reîntâlnirea cu Miss Kenton este reinstaurarea ei în rangul de superintendentă pe care aceasta îl deţinea la curte în perioada de dinaintea marii conflagraţii. Motivaţia interioară este însă refacerea unui trecut din care au mai rămas, de asemenea, doar fragmente sentimentale şi morale.

Remains

Privind înapoi către trecut

Mr. Stevens (Anthony Hopkins în cel mai bun rol al său care mi-a fost dat să-l văd, fără a intenta nicio dispută cu fanii lui John Merrick sau Hannibal Lecter, bunăoară) a fost valetul dedicat trup şi suflet unui stăpân pe care l-a crezut infailibil, desăvârşit în convingeri şi comportament, exemplu moral suprem. Servilitatea lui Stevens se trage dintr-o educaţie paternă care urmăreşte o filozofie pe cât de simplă, pe atât de riguroasă, ce nu admite loc pentru păreri personale vis-a-vis de stăpân: A great butler must be possessed of a dignity / In keeping with his position.Faptul că aşa-zisei demnităţi îi este interzis a se extinde până la punerea la îndoială a calităţii morale a celui pe care îl serveşti se datorează pe de o parte moştenirii paterne dar, pe de altă parte, poate fi privit ca un vestigiu feudal, o reminiscenţă a ordinii dintr-o altă epocă în care rolurile de vasal şi stăpân demarcau graniţele cu rigurozitate extremă. Stevens este dominat în totalitate de supunere şi loialitate maximă, devotamentul său fiind privit de sine drept vârful de lance al meseriei de majordom, profesionalismul de cel mai înalt nivel pe care punerea în slujba unei persoane de o speţă superioară, cum este considerat lordul Darlington, îl poate atinge: In my philosophy, Mr. Benn, a man cannot call himself well-contented until he has done all he can to be of service to his employer. Of course, this assumes that one’s employer is a superior person not only in rank or wealth but in moral stature. Reprimarea emoţiilor fireşti, dezinteresul total faţă de orice în afara conduitei servitoreşti şi menţinerea unui calm distant imperturbabil sunt parte integrantă a meseriei pentru Stevens, care încearcă să se mândrească de fiecare dată cu felul în care este capabil să treacă peste momentele umane, neadecvate, conform propriului sistem de valori, unui adevărat majordom.

Pentru o întâlnire de gradul trei, aranjamentele se impun a fi impecabile

Pentru o întâlnire de gradul trei, aranjamentele se impun a fi impecabile

Brutalitatea, căci o putem numi aşa, felului în care Stevens trece peste orice imbold sentimental atinge un paroxism în două scene formidabile. Prima este cea a decesului propriului său tată, moment care îl surprinde pe majordom în toiul unei conferinţe: fără a se duce să îşi ia la revedere de la părintele muribund, Stevens se întoarce impasibil la prioritatea sa numărul unu, sarcinile profesionale, invocând ca motiv dorinţa tatălui de a şi le duce mai departe: My father would wish me to carry on with my work. I can’t let him down. . A doua scenă este cea în care Miss Kenton îl surprinde citind o carte romantică, aparent incompatibilă cu firea lui severă. Iniţial copleşit de această invadare bruscă a intimităţii, rămânând cu mâna la tâmplă secunde bune în timp ce superintendenta îi descleştează degetele de pe cotorul volumului, ca un copil surprins că fură ciocolata pe ascuns, Stevens se scuză, pretinzând că lectura unei astfel de cărţi este doar un prilej pentru el de a-şi îmbogăţi vocabularul şi roagă să nu îi mai fie tulburate puţinele momente pe care le are pentru sine. Pentru câteva momente putem să pătrundem dincolo de scutul impenetrabil din jurul majordomului pentru a vedea o iniţială lipsă de reacţie din partea acestuia şi totodată o urmă de inocenţă, o dorinţă aparentă de a lăsa lucrurile să meargă pe altă cale, cu neputinţă însă de a devia de la sobrietatea care îl defineşte. De altfel, nu doar dragostea este reprimată, ci şi amuzamentul, nervozitatea sau umilinţa. Într-una din scene, Stevens este chestionat de către un oaspete pe teme politico-sociale sau economice, răspunsul său fiind de fiecare dată acelaşi: I’m sorry, sir. I am unable to be of assistance in any of these matters. Deşi îi putem deduce o urmă de stânjeneală, ca un profesionist îşi păstrează calmul deplin ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-o altă secvenţă, Miss Kenton îl surprinde trăgând cu coada ochiului la o tânără servitoare, remarcându-i surâsul care îi trădează gândul. Ca de obicei, Stevens inventează o scuză menită a-l proteja: Oh, it’s not a guilty smile. Simply amused by the sheer nonsense you sometimes talk.

Zâmbete vinovate. Maximul pe care Miss Kenton îl poate obţine de la Stevens

Zâmbete vinovate. Maximul pe care Miss Kenton îl poate obţine de la Stevens

Depănate în reverso, respingerile înmuguririi oricărui fir sentimental împreună cu servilitatea excesivă şi neîndoielnică într-un stăpân cât se poate de îndoielnic, considerând înclinaţiile politice ale lordului Darlington şi naivitatea cu care el se lasă condus în luarea deciziilor, formează împreună un nucleu dramatic de care Stevens se loveşte mult prea târziu, când încercările, deşi aducătoare de speranţă, de a reface un trecut irosit se dovedesc a fi zadarnice. Fixat exclusiv pe cariera de majordom, Stevens nu a conştientizat impactul şi amploarea întâlnirilor de noapte între Darlington şi reprezentanţii nazişti, nu s-a opus alungării de la curte a două servitoare pe simplul temei că erau de origine iudaică, în pofida expulzării acestora într-o Germanie din ce în ce mai agresivă şi antisemită, nu a reţinut în fapt niciun cuvânt din conversaţiile care au condus în mare măsură la o politică pacifistă ce a permis Reichului să se înarmeze sub ochii marilor puteri europene pentru un război inevitabil. Este nevoie ca războiul să aibă loc, ca voci să se ridice şi să acuze cu argumente, ca lordul Darlington să fie numit public trădător naţional pentru ca Stevens să îşi revizuiască un trecut ce se întinde pe durata a douăzeci de ani de servitorime ireproşabilă şi oarbă. Incapabil de a vedea lucrurile deschis de unul singur, inapt în a lua în calcul celelalte posibilităţi în afara celei setate, implantate în minte practic dintotdeauna, Stevens devine dovada vie că somnul raţiunii naşte monştrii chiar şi în minţile cele mai supuse şi loiale. Tragedia sa este dublă: şi-a ratat cariera servind impecabil un pion perfect în sprijinirea externă a intereselor inamicului şi, în acelaşi timp, a ratat şansa de a împlini o iubire sinceră, adevărată, din partea unei femei care îl admira pentru caracterul său ireproşabil şi pentru mâna de fier cu care a condus o armată de servitoare şi lachei, păstrând Darlington Hall într-o ordine impecabilă. Miss Kenton, la fel de riguroasă ca şi Stevens în îndeplinirea îndatoririlor interne dar total opusă ca mod de gestionare şi exprimare a propriilor sentimente, o fire mult mai extrovertită şi vioaie, apelează pe rând la şarm, delicateţe, admiraţie şi momente de vădită frustrare şi tristeţe datorate eşecului în încercarea de a atinge coarda sensibilă a majordomului. Totul este în zadar iar în cele din urmă superintendenta alege drept iubit şi viitor soţ un valet subordonat lui Stevens, valet faţă de care, deşi nu se simte în mod special atrasă, îşi poate manifesta şi primi înapoi iubirea ce i-a fost refuzată de precedentul.

Intimitate

Intimitate

Stevens este un personaj desenat şi interpretat desăvârşit. Dacă în majoritatea filmelor construite pe aceeaşi temă a conştientizării futilităţii unui trecut încărcat de erori, protagoniştii izbucnesc la un moment dat, pe fondul unei revelaţii, în crize de disperare, neputinţă sau agonie, majordomul rămâne acelaşi om impasibil pentru care îndoielile se traduc în câteva contracţii ale muşchilor faciali completate, eventual, de ridicarea uşoară a sprâncenelor. Consider această imobilitate a personajului (aparentă, întrucât Hopkins parcurge desăvârşit subtilităţile actului de a juca un caracter inexpresiv) unul dintre atuurile peliculei. Nu avem niciun indiciu vădit că Stevens regretă într-adevăr trecutul, deşi este suficient de clar că doreşte să o readucă pe Miss Kenton la curte şi din alte motive pe lângă reinstaurarea ei în funcţie, tot aşa cum nu avem niciun indiciu referitor la regretul de a sluji un simpatizant al naziştilor, deşi într-o conversaţie post-război neagă iniţial faptul că l-ar fi cunoscut vreodată pe lordul Darlington, pentru ca apoi să conchidă, deconspirat în faţa unei firi curioase şi inteligente, cu fraza: Sir, I must confess… that I failed to tell you the truth. I did know Lord Darlington, and I can declare that he was a truly good man. A gentleman through and through… to whom I’m proud to have given my best years of service. În continuarea aceleiaşi secvenţe, gentlemanul care îl interoghează remarcă lipsa luării de poziţie a majordomului, însă Stevens ne lasă de înţeles că singurul lucru care l-a marcat cu adevărat a fost de fapt plecarea lui Miss Kenton de la curte: You see, in a very small way, I did make my own mistake. But I might still have a chance to set mine right. In fact, I’m on my way to try and do so now. Este doar o speranţă ce se va nărui, întrucât Miss Kenton, acum Miss Benn, îşi va relua mariajul pe fondul aducerii pe lume a unui nepot de către propria fiică.

One Last Goodbye

O iubire neîmplinită

Un alt punct forte al peliculei îl constituie indiciile subtile oferite în înţelegerea firii personajelor principale. În cadrul ultimei conversaţii pe care Stevens o are cu tatăl său, cel din urmă îi mărturiseşte fiului că şi-a pierdut dragostea faţă de soţie odată cu aflarea infidelităţii acesteia. Ruperea unei laturi a triunghiului familial sugerează guvernarea unei entităţi paterne asupra majordomului şi serveşte în acelaşi timp ca punct de plecare pentru înţelegerea firii introvertite şi asentimentale a acestuia: în lipsa dragostei, cel mai apropiat surogat îl reprezintă loialitatea împinsă la extrem, dincolo de discernământ. Simpatia lordului Darlington pentru nazişti are şi ea la bază un fragment din trecut: un camarad de război neamţ s-a sinucis ca urmare a situaţiei politice dezastruoase ce a rezultat din prevederile tratatului de la Versailles. Pe fondul unui sentiment de vinovăţie, Darlington încearcă zadarnic şi naiv să refacă un trecut ce este pierdut pentru veşnicie. Deschiderea sentimentală a lui Miss Kenton, antagonică firii lui Stevens, se datorează asimilării colegilor servitori de la curte cu familia pe care nu o are, majordomul fiind vizat spre a ocupa rolul central de protector şi iubit. Filmele mari se construiesc plecând de la micile detalii care fac diferenţa, iar The Remains of the Day trasează maiestuos linii între sugestii şi fapte, între cauze ascunse şi efecte vizibile.

Gentlemen's Discussion

Gentlemen’s Discussion

Pe lângă latura umană, filmul prezintă şi o proeminentă faţetă istorico-politică. Deşi personajele precum Lordul Darlington sunt fictive, ele trimit în mod clar spre o parte a clasei aristocrate britanice din perioada interbelică, clasă care a sprijinit puternic politica de appeasement prin promovarea relaţiilor cu Germania anilor 30. Darlington este portretizat drept un naiv, pe alocuri un diletant uşor de influenţat şi, prin urmare, uşor de manipulat. La un moment dat, înainte de concedierea celor două slujitoare evreice, este surprins citind pasaje din „Mein Kampf” exact pe tema inferiorităţii rasiale. Deşi participă activ la medierea relaţiilor englezo-germane, Darlington are dificultăţi în a-şi înţelege propriul nepot, Reginald (Hugh Grant), apelând la şi mai nepotrivitul Stevens pentru a-i vorbi acestuia despre sexualitate – The facts of life(…). Birds, bees – în condiţiile în care Reginald vede lucrurile, inclusiv miezul politic ce se dezbate sub cupola de la Darlington Hall, mai bine decât majoritatea celorlalţi invitaţi. Reprezentantul american – Farraday (Christopher Reeve) – îl caracterizează cel mai bine pe Darlington, numindu-l amator şi diletant, ceea ce reprezintă, în fond, adevărul. Totodată, Farraday avertizează asupra potenţialului pericol pe care Germania îl reprezintă pentru Europa, fiind însă desconsiderat de restul invitaţilor (he’s rather an unknown quantity) . Cu multă ironie este portretizat şi reprezentantul francez – Dupont – care se plânge încontinuu de băşicile obţinute în urma a prea mult mers pe jos, fix în toiul unei conferinţe care poate decide soarta mai multor naţiuni. Precum Franţa celui de-al Doilea Război Mondial, Dupont este răpus de o afecţiune neînsemnată, preferând fotoliul şi baia caldă cu sare la picioare în locul ̎luptei pe câmpul de bătălie̎ , preferând să ţină isonul şi să îndemne la o pace între naţii în loc să stabilească nişte condiţii dure de negociere cu foştii şi viitorii inamici. Delegaţia germană care soseşte în toi de noapte are un aer înfiorător iar dialogurile dintre reprezentanţii ei şi Darlington nu sunt mai liniştitoare: The Fuhrer is a man of peace to the depths of his soul, but he will not allow a small, second-rate country to thumb its nose at the 1,000-year German Reich, afirmă ambasadorul neamţ, asigurat de naivitatea lordului : To my mind, the whole of Czechoslovakia is hardly worth the bones of a single one of our own young men. Unfortunately, we have a small, noisy and corrupt war group here who don’t realize that you Germans are, after all, only marching into your own back garden.

A Secret Meeting

Uimitoare la The Remains of the Day este intensitatea emoţiilor transmise de un film care de altfel nu face uz decât de momente umane. Nu găsim în el reverii tumultuoase, momente de disperare, izbucniri necontrolate de emoţii (exceptând, poate, scena despărţirii definitive dintre Stevens şi Miss Kenton din final, un moment răvăşitor de o rară frumuseţe), în schimb fiecare dialog, fiecare confruntare între doi oameni care în alt univers paralel ar fi făcuţi unul pentru celălalt, relevă un flux interior constant, o tensiune permanentă şi, pe alocuri, ape în clocot. Scena din bibliotecă poate fi comparată din punct de vedere al încărcăturii emoţionale cu ceea ce într-o producţie hollywoodiană s-ar traduce printr-o secvenţă mult mai picantă şi o izbucnire de emoţii şi gesturi. Aici totul este învăluit într-o ceaţă fină prin care unele lucruri se disting vag, altele se intuiesc şi majoritatea se trăiesc. Nu este un film pentru oricine, nu este un film uşor, imediat, însă privirile atente sunt răsplătite de fiecare dată. Şi dacă tot vorbim de merite, laurii trebuie orientaţi, pe lângă distribuţia de excepţie, şi către regizorul James Ivory şi scenaristul Ruth Prawer Jhabvala, care au transformat adaptarea unui roman excelent într-o peliculă de sine stătătoare, cu o personalitate clară şi ireproşabilă. Pelicula a primit nu mai puţin de opt nominalizări la Oscar (actor şi actriţă în rol principal, regizor, scenariu, costume, direcţie artistică, coloană sonoră şi cel mai bun film), neobţinând, din nefericire, niciunul (rivalii au fost pe măsură – Schindler’s List, Philadelphia, The Piano).

One Last Goodbye

One Last Goodbye

Ar trebui să mă las de comparaţii, dar dacă aţi văzut mult mai recentele Atonement sau The King’s Speech şi, în cazul în care răspunsul este afirmativ, impresia pe care v-au stârnit-o este suficient de pozitivă, faceţi-vă un bine şi încercaţi The Remains of the Day. Este un film de o manieră oarecum similară dar la un nivel mai ridicat decât cele două menţionate, o bijuterie care ne aduce aminte care este ingredientul principal al materiei din care se fac filmele.

5* out of 5*

Publicat în Recenzii | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Oscar, sau cum sa nu te trezesti la trei dimineata

Cine are cele mai multe nominalizări anul acesta ?

Am uitat …

Spune ce-ţi aduci aminte !

Academia face sandvişuri cu Lincoln

Academy_Award_Oscar

Proaspăt întors de la munte după un week-end pe cărările Craiului, simt că îmi lipseşte puterea (fizică şi psihică) de a mă scula noaptea, la o oră care vine cam la scurt timp după ce mă culc, ca să văd faimoasa ceremonie (ar trebui puse nişte ghilimele acilişa) în faţa laptopului. De ce chefless ? Păi cum, nene, tocmai tu care despici filmele în patruşpatru să nu te uiţi la festivitatea la care şi cocoşul îşi pune alarma să-l trezească ? Ar trebui să fii la datorie, pe baricade, să râzi, să huidui, să aplauzi, să vezi ce şi cum, care pe care bate, cine ia mai multe, cine încasează etcetera, etcetera. Dar nu. Şi uite de ce …

Dincolo de faptul că pot trăi împăcat cu mine, deşi am ratat două chestiuţe nominalizate la cel mai greu dintre grei, anume Amour şi Zero Dark Thirty (lansat, pare-mi-se, vineri pe meleagurile autohtone, iar eu neavând atunci un filmoplex prin zonă, de aici neputinţa), pot spune că, în afară de Beasts of the Southern Wild, pentru care m-aş bucura sincer la orice fel de victorie, restul nominalizatelor mă lasă abia-călduţ spre rece. Nu ştiu dacă are rost să încep aici o discuţie despre regresul cinematografiei din prezent, lipsa unor idei originale, scăderea nivelului calitativ artistic şi implanturile comerciale, probabil că nu, dar în principiu cam asta e ideea. Un Oscar acordat bunăoară lui Django pentru cel mai bun scenariu sau Mizerabililor pentru cel mai bun film mi se par nişte glume proaste pe care le-am mai şi auzit pe deasupra, dar orice e posibil.

Acum, având în vedere că toată treaba are loc o dată pe an, înţeleg interesul pentru care omul de rând s-ar trezi cu noaptea în cap, deşi aş adăuga pe lângă asta o suită de alte motive ce nu au câtuşi de puţin de a face cu filmele nominalizate, inclusiv vestimentaţia apariţiilor feminine sau poantele făcute de moderatori.

Aveam de gând să stau şi să iau fiecare categorie în parte, să văd care film are cele mai mari şanse, ce eventuali câştigători sunt la fiecare categorie ş.a.m.d. Dar am ajuns la concluzia că nu prea m-ar ajuta la nimic toată treaba asta. Nu sunt deloc convins că filmele care au ajuns pe masa Academiei sunt cele mai cele, dar când încerc să-mi amintesc ce am văzut sau s-a făcut în anul care a trecut (făcui rimă, dar n-am vrut) mă lovesc de ăvengeărşi, ale foamei jocuri, batman batman, american pie – după douăzeci de ani şi tot felul de mecdonaldsuri şi cheiefsiuri filmilistice bune de savurat pe moment dar care te umplu de rahat în scurt timp după vizionare. Asta dacă nu le tratezi cumva.

Ultimele cinci săptămâni am încercat să mă contemporarizez un pic, să văd şi eu cam ce vede un om care merge constant la cinema, încercând să văd cum e să trăieşti doar din producţii cotidiene. Adică să mă pun un pic la modul prezent cu filmele, să experimentez cam cât timp poţi trăi satisfăcut pe dinăuntru cu o astfel de dietă. Nu pot spune că mi-a ieşit, deşi n-am murit de foame. E drept, am încercat să diger cam ceea ce se vrea a fi mai bun, la o adică meniul cel de top, cu de toate şi extra-uri pe deasupra.

M-am uitat în schimb duminica trecută la un filmulec mai demulticel, aşa, nu neapărat vechi şi poate că îl cunoaşteţi după nume – Thelma şi Louise, un film despre care aş scrie cu suficientă plăcere chiar şi la ora de difuzare a Oscarurilor. Un film făcut din lucruri simple îmbinate minunat, din care poţi învăţa multe, nelipsit de râsete şi emoţii. Doar un exemplu de alternativă pozitivă la tot ceea ce poţi vedea în prezent la cinematograf.

Nu o să fac predicţii despre câştigătorii pe care îi vom afla peste câteva ore, simpatizez uşor cu Life of Pi, Silver Linings Playbook şi Argo în faţa celorlalte, exceptând, desigur, Beasts of the Southern Wild, pe care l-aş vrea mărşăluind în fruntea candidatelor precum bourii din film. Vise, taică, vise .. Academia agnostică nu prea mai ştie de miracole şi tare mă tem că cinstitul Abe va pleca acasă cu burta plină (că de la patru premii în sus nu prea mai foloseşti mâinile, ci iei tricoul şi îl faci lighean), şi parcă văd că la următorul film al lui Ben Affleck vor sări gloatele de fund în sus pe ritmuri de „cum, frăţioare, să nu-l vezi, doar e făcut de cel mai tare regizor la ora actuală”.  Nu, n-am nimic cu tipul, mi se pare însă foarte plauzibilă situaţia descrisă mai sus, dacă stăm şi ne gândim că la rubrica „in memoriam”, sau cum dracu s-o mai numi, din cadrul festivităţii de decernare, în fapt unul dintre cele mai bune momente ale ceremoniilor ultimilor ani, aflăm câţi artişti (căci ei se pot numi aşa) ne părăsesc pe an ce trece şi cât de puţini se mai ridică la nivelul lor.

Steven, Quentin, Ang, Daniel, Anne, un Affleck, ne-au ciuruit, vă rog, daţi şi voi mesaje pe zi, da ? Ok, veţi fi fericiţi, o să ţopăiţi, relaxaţi-vă, bucuraţi-vă şi apoi anunţaţi. Eu mâine am de mers la muncă . Vă mulţumesc anticipat !

Publicat în Pareri | Lasă un comentariu

Beasts of the Southern Wild

Dramă, SUA, 2012

Distribuţie: Quvenzhané Wallis, Dwight Henry, Levy Easterly, Gina Montana

Regie: Benh Zeitlin

Tagline:  The whole universe depends on everything fitting together just right.

Beasts of the Southern Wild

Isprăvind încet-încet cu nominalizatele la Oscar de anul acesta, mă convingeam tot mai tare că 2012 a fost destul de searbăd, continuând trendul negativ care, se pare, a luat amploare în ultimii ani. Printre filmele făcute prea mult pentru show şi prea puţin pentru artă, sau ce-a mai rămas din ea, printre superproducţii (financiar vorbind) şi pelicule aclamate dinainte de a vedea ecranul cinema-ului, mă lovesc sec de filmuleţul de faţă, lipsit de prea multe aşteptări. Iniţial am crezut că este vorba de încă un film care prezintă situaţia decrepită a unor oameni fără adăpost, încă o infuzie nesolicitată de sărăcie şi mizerie care să portretizeze pentru a câta oară dramatismul unei vieţi în care se zbate, din păcate, cam o treime din populaţia planetei.

Ei bine, da, Beasts of the Southern Wild include porţii generoase de austeritate, o lipsă puternică de confort fizic uman, iar personajele sale sunt nişte indivizi care, în ciuda adăpostului precar pe care totuşi îl deţin, aparţin clar celei de-a treia lumi. Partea frumoasă o reprezintă faptul că acest fundal al sărăciei este doar un fundal peste care plăsmuirile unui suflet de copil construiesc temeliile unei vieţi impenetrabile în faţa dezordinii exterioare, transformând un loc lipsit de speranţă în cel mai bun dintre universurile posibile.

Faceţi cunoştinţă cu Hushpuppy (Quwenzhané Wallis, pur şi simplu briliantă), o fetiţă de şase ani care locuieşte împreună cu tatăl ei în Bathtub, o zonă mlăştinoasă uşor inundabilă localizată în afara perimetrului unui mare oraş (probabil New Orleans). Un dig imens separă lumea civilizată, pe care Hushpuppy şi locuitorii din Bathtub o privesc ca pe una extraterestră, în care oamenii, cărora le este frică de apă aidoma bebeluşilor, au numai o vacanţă pe an, învelesc peştele în plastic şi îşi gătesc puiul „pe băţ”, de micuţul lor univers efemer, ameninţat cu dispariţia de apele care se vor ridica într-o bună zi deasupra lui. Ocupanţii acestei lumi sunt nişte proscrişi ai societăţii civilizate, scoşi în afara limitelor ei dar, în ciuda traiului de subzistenţă pe care, conştient sau nu, îl duc, au casele pregătite oricărei inundaţii şi se hrănesc autonom pe baza resurselor biologice oferite de apele mâloase ce acoperă golful. De fapt, ei nu se simt deloc nişte paria ci îşi trăiesc viaţa într-un stil propriu, inimitabil de outsideri, transformând Bathtub-ul într-o zonă aflată în afara timpului unde toate lucrurile se petrec ACUM.

Floating in the middle of nowhere.

Micuţa comunitate este una închisă în care barierele rasiale sunt anulate datorită situaţiei comune în care protagoniştii se află. Lipsa unei stabilităţi transformă radical modul de viaţă şi mentalitatea celor implicaţi, inclusiv relaţia dintre Hushpuppy şi Wink, tatăl ei, care este una foarte neconvenţională. Cei doi locuiesc în două adăposturi diferite, aflate, ce-i drept, la mică distanţă unul de celălalt. Un eventual motiv pentru acest fapt poate fi absenţa mamei, care „a plecat pe mare” şi pe care fetiţa o cheamă din când în când cu voce tare sau prin ţipete, auzindu-i uneori vocea. Mama absentă este liantul invizibil al celor doi care se contrează din când în când, ca orice două caractere puternice puse ocazional faţă în faţă.

Momentele cheie ale filmului sunt construite printr-un amestec de realitate, imaginaţie şi candoarea unei minţi de copil. Este suficientă imaginea unui tatuaj pentru a se naşte un mit interior, transpus sub forma unei cete de bouri care, odată scăpaţi din capcanele gheţii, vin să cucerească pământul. Hushpuppy înţelege că oamenii sunt vulnerabili, fie şi sub atacurile unor fiinţe care există doar în imaginaţia ei, şi este convinsă că animalele au un univers propriu care uneori încearcă să comunice cu universul uman prin mesaje indescifrabile, singurul cod comun fiind bătăile inimii, specifice tuturor creaturilor. Practic, fetiţa converteşte la viziunea ei de copil noianul de întâmplări exterioare şi, în ciuda faptului că multe îi sunt inaccesibile, le ia ca atare, trecând cu stoicism prin faţa vicisitudinilor vieţii derizorii pe care o duce.

bscap0004

Wink (Dwight Henry) este un părinte debusolat, suferind de o boală a sângelui dar la fel de nepăsător şi de temerar în faţa sorţii ca şi fiica lui. Învăţăturile sale către Hushpuppy includ îndemnul la luptă, atitudinea dură indiferent de pericole şi stăpânirea de sine – Hushpuppy you the man. Who the man ? / I’m the man / Who the man!? / I’m the man ! . Furtunile, inundaţiile şi pierderea puţinului avut sunt parte constantă din viaţă iar regretele nu îşi au locul, aşa că Hushpuppy trebuie să înveţe să prindă peşti cu mâna şi să sfârtece crustacee pentru a-şi potoli foamea. Într-o lume în care duritatea este definitorie, să nu cedezi niciodată devine o condiţie necesară supravieţuirii. Forţa de a răzbi şi ferocitatea dorinţei de a trăi devin chiar lianturi, forţe de atracţie magnetică între oameni, după cum observăm pe coapsa personajului feminin absent împroşcată de sângele unui aligator proaspăt împuşcat.

Parţial dezgoliţi de emoţiile specifice civilizaţiei, locuitorii din Bathtub nu văd în animale expresia sălbăticiei ci a curajului şi a puterii sau pur şi simplu o resursă. Feast it, feast it! şi Yes, you’re an animal! sunt îndemnurile lui Wink, pentru care forţa se rezumă la capacitatea îndelungată de a supravieţui în orice condiţii. Învăţăturile de viaţă sunt transmise oral, singurul mod viabil unei lumi atât de fragile: You all gotta learn how to take care o’ people smaller and sweeter than you are .

Locuitorii din Bathtub

Locuitorii din Bathtub

Atât de devotaţi sunt rezidenţii din Bathtub locului lor de viaţă încât pentru a-l păstra sunt gata să rupă pactul tacit pe care îl au cu societatea civilizată: de a se păstra în permanenţă dincolo de periferia ei, fără a încerca să forţeze oricare dintre bariere. Detonarea unei porţiuni de dig atrage după sine apariţia oamenilor legii şi, implicit, evacuarea zonei de către proscrişi, dar este unica soluţie de a menţine viu acest ultim refugiu uitat de lume. Întregul univers depinde de funcţionarea simultană a tuturor părticelelor care îl formează, ne spune Hushpuppy, iar când acest lucru eşuează, locuitorii din Bathtub sunt dispuşi să se sacrifice pentru a îl pune la loc pe picioare.

Contactul cu spitalul, loc al lumii civilizate, subliniază încă o dată străinătatea acesteia. Aici oamenii sunt conectaţi la perete, un lucru contrastant cu libertatea pe care locuitorii din Bathtub o posedă, probabil cel mai valoros bun al lor. Odată cu evadarea se produce şi o ultimă confruntare între Wink şi Hushpuppy, în roluri inversate, cu fetiţa pe post de supraveghetor exigent asupra tatălui: don’t be sayin’about dying./ Everybody’s Daddy dies / Not my Daddy. / Yes, your Daddy! Lecţia oferită la rândul său de Wink este că într-o junglă nu poţi depinde decât de propria persoană, toate celelalte dispărând, mai devreme sau mai târziu, din calea ta.

bscap0005

Beasts of the Southern Wild poate fi privit ca o parabolă care funcţionează pe neaşteptat de multe niveluri, fiind în primul rând o lecţie despre cum trebuie revizuită viziunea colectivă asupra vieţii. Asemenea fiarelor sălbatice plăsmuite care continuă să mărşăluiască zguduind pământul prin noroaie, furtuni şi viscol, Hushpuppy este o mostră exemplară de curaj şi stoicism, o forţă a naturii capabilă să înfrunte viaţa cu cele mai mari catastrofe la care aceasta supune.

Au fost nominalizate pentru premiile Academiei filme în spatele cărora s-a investit enorm, producţii construite pe buget, cu beneficiile unor regizori, actori şi producători pentru care simpla menţionare a numelor scuteşte de orice alte explicaţii. Dacă ar fi să fac o comparaţie, Lincoln este studentul educat, de familie bună, care ajunge la o universitate de prestigiu dar în care s-a investit enorm, Django Unchained sau Les Miserables sunt studenţii de bani gata, care au beneficiat de sume imense şi de appeal dar nu au confirmat la nivelul aşteptat, Argo este studentul inteligent, dinamic, nu foarte bogat dar care ştie unde să ţintească însă BOTSW este acel student care se ridică din mizerie în fruntea celorlalţi, trudind din greu pentru fiecare calificativ.

bscap0008

Un film făcut aproape din nimic, cu o distribuţie formată din oameni în majoritate rezidenţi la câţiva paşi de austerul Bathtub şi cu un buget insignifiant, dar care a reuşit să culeagă până în prezent nu mai puţin de 60 de premii la festivaluri precum Cannes (inclusiv Un Certain Regard şi Golden Camera), AFI Awards (Movie of the Year şi AFI Movie of the Year) sau Sundance (Grand Jury Award şi premiul pentru cinematografie), în momentul de faţă Beasts of the Southern Wild aşteaptă verdictul Academiei cu patru nominalizări: cel mai bun film, cea mai bună regie, cea mai bună actriţă în rol principal (micuţa Quwenzhané Wallis, căreia merită din toată inima să-i reţineţi numele; avea doar şase ani când au început filmările) şi cel mai bun scenariu adaptat. O părere unanimă este că pelicula a fost văduvită de o nominalizare pentru cel mai bun cântec (ascultaţi-l şi voi: http://www.youtube.com/watch?v=CFFiaTOAWIc).

Lincoln, Mizerabilii şi Argo nu vor pleca acasă cu mâna goală, dar Beasts of the Southern Wild este un miracol, un film rar pentru vremurile actuale, un film curajos care pune accentul pe trăire şi nu pe acţiune, un film care ne arată nouă, celor izolaţi constant între pereţi de sticlă, o altă latură a vieţii pe care destui semeni o experimentează zi de zi şi un mod de a vedea cu alţi ochi cât de rele pot fi situaţiile şi cum poate un spirit viu să se ridice deasupra lor. Din punct de vedere al distribuţiei poate fi comparat cu extraordinarul Cidade de Deus, chiar dacă probabil nu se ridică la talia acestuia. Pentru mine este surpriza plăcută a unui an de altfel sărăcăcios calitativ; un Oscar pentru cel mai bun film ar fi o dovadă că Academia încă mai are ochi şi pentru lucrurile rare, care mijesc prin marea de premeditări comerciale.

4* out of 5*

Publicat în Recenzii | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Les Misérables

Dramă / Musical, SUA, 2012

Distribuţie: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sacha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Regie: Tom Hooper

Tagline:  To love another person is to see the face of God.

Les Misérables

V-o zic de la bun început: Mizerabilii este genul de film menit să ia ochii, să fure privirile, să demonstreze spectatorului de zi cu zi că este o minune cinematografică, o brilianţă pură, un film cum nimeni nu a mai văzut vreodată. Pe scurt: o minciună frumoasă. Premisele sale ? Decoruri grandioase, costume de epocă şi o atmosferă de secol XIX reconstituită din fir a păr, de la barba lui Valjean la sfeşnicele din mănăstire, efecte foarte speciale, actori celebri, cu greutate (aa, Jackman / Crowe / Hathaway e actorul / actriţa mea preferată, sigur că filmul trebuie să fie bun), un buget care ar putea salva de-a dreptul soarta copiilor din câteva mii de orfelinate şi partea nemaivăzută, nemaiauzită (cel puţin nu aşa cum este prezentată), nemaiîntâlnită, replicile camuflate (rimă – mai mult sau mai puţin) într-un, să sune tobeleeeee, muzicaaaal. OO da !

Dacă eşti obişnuit să bei constant un suculeţ ieftinel de portocale, din acelea la cutie pătrăţoasă (k, paralelipipedică) cu o concentraţie discretă de un maxim 12% portocală efectivă, probabil vei avea nişte îndoieli în a declara sau măcar a te convinge că un fresh făcut sută la sută din portocale trecute prin storcător sau blender este superior. Vei invoca, bunăoara, „bine bine, dar gustul ? De ce ăla la cutie e mai ieftin şi mai dulceag şi cel de la storcător e mai acru şi mai chior ? De ce să stau să măcelăresc zece doişpe fructe, să pierd timp (şi spaţiu de depozitare per portocală) să îmi prepar singur o cantitate mult mai mică de natural, când pot servi simplu şi în cantităţi interminabile suc la cutie ? Şi mai presus de toate, de ce să beau singur suc natural de portocale când toată lumea pe care o cunosc bea suc la cutie, cumpărat frumos de la raft ?” Traducând un pic în registrul nostru, de ce să îmi bat capul să văd măcar cum arată un musical clasic al cinematografiei când pot merge frumos la cinema şi lua drept minunat orice vor contemporanii să-mi servească ?

Javert et Valjean

Les Misérables are la bază poate unul dintre cele mai cunoscute romane ale tuturor timpurilor (nu mă încumet să spun „citite”, pentru că vechea glumă „literatura clasică sunt acele cărţi de care toţi au auzit, dar pe care nu le-a citit nimeni” este un sfert glumă şi restul adevăr). Nu, nu am citit Mizerabilii (personal, îi prefer pe Kafka, Hesse, Mann, Kundera şi alţii), consider însă că o ecranizare trebuie să aibă suficientă forţă încât să se detaşeze un pic de nota cărţii de la bază şi să aducă un suflu nou, dacă nu chiar o viziune aparte, asupra poveştii care a inspirat-o. Din păcate, Mizerabilii nu excelează nici ca ecranizare, nici ca period film şi, cel mai important, nici pe departe ca musical. Înainte de a-i întreba pe cei care ridică în slăvi această peliculă câte musicaluri au mai văzut până acum şi a mi se răspunde că jignesc (oricum, era o întrebare retorică), aş fi curios să aflu câţi dintre entuziaştii înflăcăraţi au auzit măcar de oricare dintre My Fair Lady, The Sound of Music, Singin’ in the Rain, West Side Story, The Red Shoes sau Les Parapluies de Cherbourgh, ca să dau doar câteva exemple. Pentru că, înainte de a chema surlele şi trâmbiţele şi a trimite salutări şi urări de Oscar către o astfel de peliculă, e bine măcar să ai un crâmpei de idee a-propos de cum se făceau musicalurile (şi, prin extensie, filmele) cândva. Nu neg, de dragul diversităţii un astfel de film cântăcios nu dăunează norodului, dar norodul e norod, academia e academie şi un Oscar pentru cel mai bun film ar scufunda încă şi mai mult Hollywood-ul contemporan.

Les Thenardiers

Recitind ce am scris până în acest punct constat că am fost poate prea dur. Nu vreau să sugerez că Mizerabilii este un film slab. Departe de mine acest gând. Mă deranjează că este mult prea aclamat şi că reacţiile publicului larg către un film care, cum spuneam, îşi propune din start să epateze prin grandoare, sunt mult prea tolerante. Nu ar strica o uşoară doză de reticenţă din partea spectatorului, adăugată entuziasmului oarecum subînţeles (reţeta este totuşi clasică, formată din ingrediente care au funcţionat de nenumărate ori în trecut). Problema cea mai mare a filmului este că nu are o direcţie clară. Un musical poate fi dramatic, poate fi comic, poate fi tragic dar cuvântul cheie aici este ludic. Faptul că s-a preferat folosirea vocilor originale este, fără îndoială, o inovaţie fericită (poate mai puţin în cazul lui Javert, care pare a cânta puţin „de sub duş”, deşi omul îşi dă silinţa) şi două premii Oscar nu ar strica, pentru Hugh Jackman recte Jean Valjean, respectiv Anne Hathaway via Fantine, cu mica menţiune că aceasta din urmă, deşi are o interpretare viscerală a cântecului „I dreamed a dream” (He took my childhood in his stride / But he was gone when autumn came) pe un fundal al mizeriei umane, partitura ei durează totuşi prea puţin; cum Globul i-a fost însă acordat deja, orice e posibil.

Gavroche

Ar mai fi câte ceva de spus despre povestea care deşi, din câte am înţeles, rămâne fidelă romanului, este un pic cam repezită în partea secundă. Atmosfera încărcată, imaginea sărăciei zugrăvită complet sub formă de canale, prostituţie, goană disperată după un ultim resort material, zbuciumul şi dorinţa de libertate, focurile de armă şi obuzele de tun, costumele şi decorurile impresionante, toate aceste elemente transpun spectatorul în atmosfera epocii. Aş adăuga momentele muzicale de cor (în special vocea plebei – Look down and show some mercy if you can / Look down, look down, upon your fellow man), tinerii actori care îi interpretează admirabil pe Gavroche şi Cosette şi câteva trimiteri care mi-au sărit în ochi, în special ridicarea masivului drapel al Franţei de către Valjean în prima scenă importantă a peliculei, precum un Hristos care trage după sine o cruce a patimilor, în acest caz o Franţă devastată de răscoalele interne, în căutarea libertăţii. Sigur, există multe scene din care se pot trage învăţăminte, există multe simboluri precum picăturile de sânge de pe steag, dar majoritatea lor sunt suficient de clare şi de tipice pentru a mai necesita explicaţii suplimentare.

Eponine et Marius

Încă o dată, vorbim despre un film care în mod cert nu va pleca cu mâna goală de la festivitatea de acordare a premiilor academiei americane de film. Poate opt nominalizări sunt cam multe şi, dacă nu m-am făcut încă înţeles, aceea pentru cel mai bun film nu este deloc la locul ei, cu toate că vor fi de înfruntat încă nouă contracandidate, dar filmul este un combatant serios la categorii precum actor în rol principal, actriţă în rol secundar, machiaj, costume sau design.

Una peste alta, mergeţi şi vedeţi mizerabilii, măcar pentru a vedea un Wolverine care cântă, o Anne Hathaway tunsă scurt şi un Javert antagonic ca blândeţe temutului Gladiator. Luaţi-vă însă suficient popcorn (sau nachos), veţi sta în scaun (sper) aproape trei ore.

3* out of 5*

Publicat în Recenzii | 1 comentariu

Life of Pi

Dramă, SUA, 2012

Distribuţie: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu

Regie: Ang Lee

Tagline: Faith is a house with many rooms

Life of Pi

Viaţa este o îndelungă căutare, dincolo de orice – a sinelui. Căile care ţi se deschid pot fi atât de numeroase încât, inevitabil, apar momente în care apuci pe una din ele mânat de inerţie, întrebându-te continuu cum ai ajuns aici şi încotro te îndrepţi. Într-o lume a cărei singură constantă este inconstanţa, reperele se pierd uşor de unde şi sentimentul de rătăcire, lipsă a identităţii.

 Piscine Molitor Patel (Suraj Sharma), zis şi Pi, este un om lucid, uşor de identificat cu acea parte din noi (sau a unora dintre noi) pentru care căutarea adevăratului sine, distinct de celelalte, sau apropierea de forma lui pură, defineşte un scop demn de urmat. Predispus de mic copil la ironiile celorlalţi, fapt datorat numelui şugubeţ (Piscine / pissing), Pi înţelege că subtilităţile vieţii se întind dincolo de limitele naturii umane şi că animalele, conduse de instinct, au totuşi o identitate proprie (Animals have souls… I have seen it in their eyes).

 Crescut într-o familie formată dintr-un tată agnostic şi o mamă credincioasă care împreună conduc o mică grădină zoologică, Pi este lăsat să îşi aleagă singur drumul pe care să îşi marcheze paşii în viaţă. Pentru a îl descoperi, el traversează religii şi concepte, de la nativul hinduism, descoperit îndeosebi din relatările calde ale mamei sale, până la creştinism (Thank you Vishnu, for introducing me to Christ), islamism, chiar şi iudaism, atras fiind deopotrivă de mitologia politeistă a primeia, de jertfa cristică şi de rugăciunile musulmane invocate la unison în preajma apusului.

 Dreamy

Odată cu împlinirea vârstei de 16 ani, familia lui Pi decide că o grădină zoologică nu mai este o afacere profitabilă şi se hotărăşte să emigreze în Canada, urmând să scoată la vânzare animalele exponate. O furtună teribilă pe Pacific scufundă însă vasul, lăsându-l pe Pi în voia sorţii pe o barcă de salvare eşuată în mijlocul oceanului, alături de Richard Parker – un tigru bengalez de care Pi încercase o apropiere în copilărie, soldată cu o lecţie de viitor din partea tatălui.

 O să mă opresc aici din a descrie restul evenimentelor şi să vă las pe voi să vă bucuraţi (dacă nu aţi făcut-o încă) de frumoasele imagini 3D care însoţesc sublim această a parte secundă a peliculei. Din acest punct de vedere am auzit numai cuvinte de laudă şi, într-adevăr, nominalizarea la Oscar pentru efecte vizuale este pe deplin meritată (sunt curios dacă va învinge Hobbitul): atmosfera oceanului care îmbracă fără excepţie culorile din ROGVAIV, randarea tigrului în toată splendoarea sa (fie ea 80% CGI), peştii fosforescenţi care aprind adâncurile şi toate infuziile de pixeli supraîncărcaţi îşi merită banii şi, personal, cred că acesta este punctul forte al filmului. Altfel conţinutul, suficient de bine transmis şi relativ uşor de asimilat încă de la prima vizionare, urmăreşte foarte fidel cartea lui Yann Martel fără a excela în profunzimi, însă cu o abordare detaşată de clişeele mamut.

 ‘The movie does for water and the sea what Lawrence of Arabia did for sand and desert.’ Philip French, The Observer

‘The movie does for water and the sea what Lawrence of Arabia did for sand and desert.’ Philip French, The Observer

Tot la plusuri intră şi perspectiva foarte liberă asupra religiei dar şi a ateismului. Părinţii lui Pi sunt reprezentanţii celor două părţi ale baricadei pe care viziunea regizorală obiectivă se plimbă nestingherită, neezitând să arunce priviri ambelor tabere (Religion is darkness / Above all: don’t lose hope). Citeam în urmă cu vreo câteva săptămâni un review al cărui autor era foarte revoltat din următorul motiv: pe la începutul filmului apare o pseudo-promisiune a lui Pi cel adult către ascultătorul din film al poveştii de a-l face pe acesta, după relatarea sa biografică, să creadă în Dumnezeu. Autorul articolului era foarte revoltat că, deşi a stat tot filmul cu sufletul la gură în aşteptarea unei epifanii, aceasta a întârziat să apară şi finalul l-a lăsat la fel de rece pe cum intrase în sala de cinema. Dincolo de infantilitatea respectivului (să pleci cu o asemenea premisă e ca şi cum te-ai apuca să vezi Moulin Rouge fiind convins că o să înveţi să dansezi cancan), mi se pare că filmul spune scurt, la obiect şi pe înţelesul tuturor cum stă treaba cu religia : So which story do you prefer? / The one with the tiger. That’s the better story. / Thank you. And so it goes with God. (întâmplarea face ca povestea cu tigrul să fie şi cea reală 🙂 )

Pentru cei pasionaţi de pisici, Richard Parker este într-adevăr impunător iar relaţia dintre el şi protagonistul uman este captivantă, atât vizual cât şi emoţional, construită fiind nu pe şablonul clasic al creaturii supuse de om, ci mai degrabă pe principiul utopic al egalităţii universale, în care omul convieţuieşte cu animalul neîmblânzit supunându-l nu prin violenţă ci prin raţiune şi spirit. Treptat, relaţia tigru – om se modelează într-o pildă despre toleranţă, acceptare şi readaptare la condiţiile primordiale; metaforic vorbind, bărcuţa lui Pi devine, la nivel microcosmic, o arcă a lui Noe în căutarea unui improbabil dar nădăjduit Ararat. Deşi uşor banal, tiparul cum poţi să-ţi recâştigi viaţa după ce ai pierdut totul” este reconstituit cu delicateţe şi despărţirea subită de Richard Parker va produce dacă nu un oftat, măcar o undă de regret chiar şi celor mai distanţi dintre noi.

fiinţă vs fiinţă

fiinţă vs fiinţă

Realizările artistice ale peliculei nu ar trebui să ne surprindă prea mult, dat fiind faptul ca la cârma lui stă Ang Lee, autor al unor producţii precum Sense and Sensibility, The Ice Storm, Wo Hu Cang Long sau mult-renegatul Brokeback Mountain, care i-a adus şi Oscarul pentru cel mai bun regizor . Un maestru asiatic cu o tuşă aparte, Lee este un combatant de seamă în lumea Hollywood-ului demonstrând, dacă mai era cazul, că poate fi în acelaşi timp un regizor şic şi entertaining. Actorii sunt aproape în întregime necunoscuţi (a se citi necunoscuţi mie de către cei mai avizaţi dintre voi), excepţie – apariţia salutară a lui Gérard Depardieu, lucru care nu afectează prea tare pelicula.

Interesantă de punctat mi se pare şi originea numelor celor doi protagonişti principali. Porecla băiatului – Pi – face trimitere la celebra constantă matematică (spre care avem o referinţa directă pe undeva pe la începutul filmului) şi trasează o paralelă fină peste dorinţa de cunoaştere fără limite a personajului. Tigrul este Richard Parker, nume dobândit în urma erorii unui funcţionar de la zoo care a confundat vânătorul cu prada. Putem specula că, dacă animalul ar fi fost botezat altfel, relaţia dintre el şi Pi nu ar fi fost poate la fel de umană.

Where 3D dares

Where 3D dares

Senzaţională mi s-a părut secvenţa visului, care scoate în evidenţă atât de clar frumuseţea relaţiei celor doi naufragiaţi. La un moment dat, imaginile se întrepătrund, forme umane şi animaliere brăzdează imensitatea adâncului oceanic, ca un semn al naşterii unei legături de egalitate, o comuniune fiinţă – fiinţă în care sălbăticia uneia şi superioritatea celeilalte sunt lăsate deoparte. Am crezut câteva secunde că se vrea o referinţă către visul cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire al lui Dali, o renaştere darwiniană a lumii, dar, şi în lipsa acestei subtilităţi, tigrii virtuali valsând pe sub ape au fost o iluzie feerică.

Cu unsprezece nominalizări pentru Oscar (depăşit fiind doar de Lincoln), Life of Pi va avea o sarcină imposibilă în a pleca acasă cu mai puţin de trei premii (pe lângă categoriile tehnice, scenariul adaptat mi se pare foarte reuşit şi inteligent construit). Fără a fi o capodoperă, este totuşi un film lucid şi detaşat despre viaţă, regăsire şi prietenie de o altă factură, un film care, deşi nu smulge lacrimi sau râsete în cascadă (cu toate că se surâde drăguţ de câteva ori), cu siguranţă furnizează suficiente zâmbete şi momente de meditaţie sau contemplare, un film de văzut deopotrivă cu prietena, prietenii sau familia, pentru orice vârstă, eliberat de marile clişee care îneacă până la refuz majoritatea producţiilor de peste ocean. Pentru mine a fost unul dintre cele mai frumoase momente cinematografice ale anului 2012.

4* out of 5*

Publicat în Recenzii | Lasă un comentariu

Django Unchained

Western, USA, 2012

Distribuţie: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Walton Goggins

Regie: Quentin Tarantino

Tagline: Django. The D is silent.

django-unchained-2

Yeeey, Tarantino a scos un film nou, yeeeey. Exact aşa am sărit ȋn sus ȋncă de când am auzit pomenindu-se de Inglorious Basterds, cred că nici nu ȋi băgaseră tot numele complet pe IMDB că am ȋnceput să ţopăi. Din păcate, yeeeyul de după s-a mai diminuat iar Django aici de faţă s-a lăsat cu un „ok, fie, mă duc să-l văd”

În primul rând, să stabilim următorul lucru: am scris mai sus cum că genul i-ar fi western. Că ar apărea nişte cai, călăreţi, nişte Texas, chestii, socoteli. Sanchi. Şi eu şi voi ştim la fel de bine că singurul gen la care poţi ȋncadra un film tarantinesc este acela de film tarantinesc şi basta. Django Unchained e la fel de western pe cât de action movie e Pulp Fiction, pe cât de thriller e Reservoir Dogs, pe cât de horror e Death Proof, pe cât de war movie e Inglorious Basterds sau pe cât de „film cu bătaie” e Kill Bill. Ioc. Unul dintre lucrurile pe care le iubesc la filmele domnului Quentin este că nu se iau ȋn serios mai mult decât trebuie, nu ca panaramele ălea überdozate cu special effects, cu o poveste de doi lei care transcende veacuri şi spaţii de pe Glob pentru a ascunde un mare vid şi care, chipurile, ar ȋngloba cine ştie ce complexităţi pe care spectatorul cel de cu toate zilele nu le vede, dar parcă ȋi vine a zice că le-ar fi simţit. Nu, dom’le, filmele domnului Quentin spun ce au de spus fără a călca pe nimeni pe bombeu, livrând cu precizie şi fiind suficient de cool-ish ȋncât să te facă de fiecare dată să revii pentru o nouă porţie.

Revenind şi noi la oile noastre, să vedem ce este, de fapt, Django. Cum ziceam, avem aparenţa ingredientelor unui western, dar shake ul final este cu totul diferit, cu referinţele deja stereotipice către filme de categoria B, clasicuri cinematografice, dacă vreţi – o colecţie de momente şi schiţe tarantineşti, un rezervor nesecat de trimiteri suficiente pentru a crea tone de celuloid. Acţiunea peliculei este clară şi Tarantino merge pe aceeaşi temă a răzbunării şi a revendicării binecunoscută de fanii săi. Eroul principal, Django (Jamie Foxx, oscarizat ȋn 2004 pentru Ray), este un muncitor pe plantaţie, meseria de bază a negrilor ȋn America anilor 1860. Norocul său este de a fi eliberat de un muncitor de recompense – King Schultz (Christoph Waltz, foarte probabil ȋncă un Oscar pentru dumnealui), care ȋi observă talentul ȋnnăscut de pistolar şi hotărăşte că un astfel de partener i-ar prinde bine. Visul lui Django este să ȋşi regăsească soţia printre nenumăratele plantaţii ale statului Mississippi, Schultz doreşte să trimită pe lumea cealaltă cât mai mulţi tâlhari pentru a fi remunerat de guvern cu sume frumuşele de bani, se poate spune că ȋmpreună cei doi fac o echipă minunată.

Mad Stephen

Povestea este chiar simplistă, fără iţe secundare, fără revelaţii şi implicaţii, dar cu acele boost-uri de energie care te ţin ȋn scaun cele aproape trei ore fără a căsca şi fără a te uita prea mult după gagica aia cu prieten de s-a aşezat la trei scaune ȋn dreapta ta. Avem parte, desigur, de scene sângeroase, dar mereu cu sentimentul că se face dreptate (mă rog, cu una sau două excepţii). Ştim deja (sau ar trebui să ştim) că gloanţele vor nimeri puncte dureroase şi când o vor face, va sări mult sânge, ȋn jeturi sau ȋn cascade, după caz. Tot aşa cum ştim că violenţa e ȋn principal adresată părţilor negative şi, asimilând-o drept răsplată binemeritată, tindem să o urmărim cu un soi de satisfacţie, uneori cu râsete copioase („say goodbye to Ms. Lara”).

Filmul cred că se poate numi relaxant, adică, dacă nu te cramponezi ȋn violenţa care, deşi abundentă şi vulcanică pe alocuri, nu se ridică nici pe departe la natura animozităţilor dintr-un torture porn hollywoodian (ca să nu mai pomenim de cele asiatice), vei râde copios pe alocuri şi vei simţi o senzaţie de justiţie, fie ea surogat, ori de câte ori vei vedea scene precum un alb biciuit nemilos de un negru sau sălbatica hoardă a Ku Klux Klanului ȋmprăştiindu-se ca speriată de bombe, cu feţele acoperite de saci albi găuriţi exact acolo unde ochii nu bat.

Calvin and Stephen

Poate fi considerată deja o caracteristică a stilului personal ȋnclinaţia lui Tarantino către ideea de a se face dreptate. Omul a ȋngenuncheat dominaţia masculină şi a retrimis-o la culcare pe cea feminină ȋn Death Proof, a rescris istoria celui de-Al Doilea Război Mondial ȋn Inglorious Basterds şi a creat un vânător de recompense de culoare, triumfând napoleonic prin mijlocul plantaţiilor de bumbac. E destul de probabil ca următorii ani să-l găsească pe domnul Quentin filmând povestea creştinilor care dau foc reşedinţei lui Nero, trimiţându-i pe senatorii romani la groapa cu lei, răscoala irakienilor de la Guantanamo, soldată cu apariţia partidului şiit ȋn politica USA, sau, de ce nu, un slasher teriomorfic ȋn care mii de şobolani ies din canale stârpind pisicile de pretutindeni.

Filmul curge binişor  ȋn direcţia aşteptată şi surprinde plăcut printr-o uşoară abandonare a firului epic intuitiv, ȋn special ȋn cea de-a doua jumătate. Sincer mă aşteptam ca nebunul de Calvin (Leonardo DiCaprio) să facă mult mai mult prăpăd şi vărsare de sânge, dar se compensează prin alte părţi, nu-i bai. Un rol excelent jucat este cel al maleficului Stephen (Samuel L. Jackson), adevăratul personaj negativ al peliculei. Este, dacă vreţi, opusul lui Morgan Freeman, un bătrân , plin de ȋnţelepciune şi el, dar mai ales de venin, săgetat de o afecţiune paternă pentru Stephen.

hit

Nu lipsesc din film nici trimiterile către subgenul Blaxploitation sau spre celebrele westernuri Spaghetti, scenele de acţiune sunt pur sânge iar ritmul este şi el foarte ȋncins. Este un film ȋncărcat de acţiune, spectaculos vizual, incitant, fără a-ţi solicita neuronii mai mult decât este cazul. Un film bun de văzut pentru entertainment, dar departe, chiar foarte departe, de bijuteriile care l-au făcut pe Tarantino un regizor de referinţă.

Mi se pare un pic cam prea mult nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun film, nu prin comparaţie cu restul, momentan n-am apucat să văd decât Life of Pi, ci ca fapt de sine stătător. De locul 37 pe care ȋl ocupă, la momentul scrierii acestor rânduri, ȋn topul IMDB ce să mai zic, se pot spune multe dar nu e momentul să detaliez acum.

Una peste alta, dacă vreţi să vă condimentaţi seara cu un amestec drăguţ de sânge, râsete şi testosteron, luaţi-o binişor spre cel mai apropiat cinematograf şi savuraţi-l cum se cuvine. Nu cereţi ȋnsă mai mult de atât şi vă promit că veţi părăsi incinta mulţumiţi (asta dacă nu cumva v-aţi holbat prea insistent la gagica aia care s-a aşezat trei locuri la dreapta voastră şi s-a sesizat prietenul ei posesiv; pentru asta s-ar putea să rataţi finalul).

3* out of 5*

Publicat în Recenzii | Etichetat , , , , , , | 1 comentariu

2001: A Space Odyssey

SF, UK, SUA, 1968

Distribuţie: Keir Dullea, Gary Lockwood, William Sylvester, Douglas Rain (voce)

Regie: Stanley Kubrick

Tagline: I can feel it. I’m afraid

A Space Odyssey

Înainte de a trece la subiect, ţin să menţionez că rândurile care urmează nu se vor nicidecum o explicaţie a unui film care a fost făcut nu pentru a oferi explicaţii ci interpretări. Prima oară am văzut pelicula ȋn urmă cu cinci ani şi recunosc că nu am prins mare lucru dintrânsa, multe simboluri scăpându-mi cu uşurinţă. Recitind cartea, care explică mult mai clar o parte din film, şi revăzând pelicula, consider că este momentul potrivit să las câteva impresii. Celor ce doresc să vadă un model de interpretare, le recomand să intre aici : http://www.kubrick2001.com/.

Genul SF (acel SF capabil să ridice ȋntrebări fundamentale, lăsând deoparte producţiile pentru care el se rezumă strict la creaturi extraplanetare mâncătoare de oameni sau naraţiuni banale plasate ȋn peisaje stelare fade; nu, nu mă refer la Alien şi Star Wars, sper că m-aţi ȋnteles), poate ancora spectatorul ȋn miezul unor filozofii din care acesta să iasă cu greu, ca dintr-o ȋndelungă mahmureală. Fie că este vorba de lumi ale viitorului, de conflictul om-maşină, de evoluţia umană cu două tăişuri sau de implicaţiile viitoare ale unor probleme actuale ȋncă neadresate, un film ştiinţifico-fantastic poate avea o uimitoare capacitate de imersie a privitorului. Odiseea spaţială, folosindu-se de toate atributele cunoscute la acea vreme (şi nu numai), nu a fost ȋncă, ȋn cei 45 de ani de la apariţie, egalată ca ȋntreg.

Kubrick şi Clarke ȋn 1964

Kubrick şi Clarke ȋn 1964

Producţia este rezultatul ȋmbinării imaginaţiilor a două minţi geniale: regizorul Stanley Kubrick, respectiv celebrul scriitor de science-fiction – Arthur C. Clarke. Colaborarea dintre cei doi a ȋnceput ȋn 1964: Kubrick, care abia terminase memorabila satiră SF „Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb„, căuta un colaborator pentru a realiza o peliculă care să vorbească despre relaţia om-univers. Clarke, stabilit ȋncă de pe atunci ȋn Ceylon (astăzi Sri Lanka), i-a fost propus lui Kubrick de către Roger Caras, membru al studiourilor Columbia Pictures. Iniţial, Clarke i-a oferit lui Kubrick şase povestiri de-ale sale drept bază a unui viitor film. Kubrick a ales una – Santinela (The Sentinel), ce va avea să fie transformată ȋn capitolul doi al peliculei. În anul ce a urmat primei lor discuţii, Kubrick şi Clarke au ȋntreprins numeroase cercetări ȋn sfere diferite: astronomie, antropologie, cultură ştiinţifico-fantastică. La titlul cunoscut ȋn prezent s-a ajuns după câteva botezuri diferite, Kubrick optând ȋn cele din urmă pentru termenul „odisee” ca o paralelă la opera lui Homer, explicând că atracţia grecilor pentru nemărginirea oceanului este similară cu fascinaţia exploratorilor contemporani pentru spaţiul cosmic. Anul 2001, cel al plasării actualei odisei, marchează ȋnceputul unui nou mileniu dar este considerat de unii specialişti şi un omagiu adus legendarei pelicule a lui Fritz LangMetropolis – a cărei acţiune este plasată cu un an ȋnainte, ȋn 2000.

În paralel cu strângerea materialului pentru film, povestirea de la baza acestuia, Santinela, a evoluat pe parcursul a doi ani ȋntr-un roman care a fost adaptat ulterior ȋn scenariu. Există totuşi unele diferenţe importante ȋntre carte şi film, atât de conţinut cât şi de stil. Astfel, ȋn vreme ce prima este mult mai clară, explicând suficient de amănunţit detalii precum motivaţia lui HAL sau originea monolitului, filmul preferă să păstreze o distanţă, alegând simbolurile interpretabile ȋn locul concretului. Kubrick afirma la un moment dat: ” The feel of the experience is the important thing, not the ability to verbalize it. I tried to create a visual experience which directly penetrates the subconscious content of the material.”, confirmând intenţia de a lăsa ȋnţelesul şi conotaţiile ascunse ale simbolurilor la alegerea spectatorului. Interesant rămâne faptul că, spre deosebire de o ecranizare clasică, ȋn acest caz cartea şi filmul au evoluat reciproc, inspirându-se simbiotic.

Clipa deşteptării

Clipa deşteptării

Primul capitol al filmului – The Dawn of Man (Zorii Umanităţii) – este precedat de o uvertură cât timp ecranul rămâne ȋncă negru. Putem specula că momentul se vrea unul ante-creaţie, ȋnainte de naşterea universului actual. Scena de ȋnceput ȋnfăţişează un grup de australopiteci ce luptă pentru supravieţuire ȋn inima Africii. De fapt, ei constituie precursorii primitivi ai speciei umane, definiţi prin curiozitate şi frică. Fragilitatea existenţei lor este dovedită prin atacul brusc al unui leopard şi prin uşurinţa cu care cedează teritoriul unui trib advers. Deşi ȋn jurul tribului paşte o turmă de tapiri, aceştia nu pot fi transformaţi ȋn hrană, deoarece, ȋn lipsa unor instrumente de atac, regimul membrilor este erbivor. Într-o noapte, un monolit este plasat ȋn faţa grotei ȋn care grupul se adăpostea. Kubrick lasă ȋn mod deliberat originea acestuia ȋn ambiguitate, dar cartea lui Clarke menţionează clar că monolitul a fost plasat de o civilizaţie cu mult mai avansată (şi mai veche), pentru a marca un prim pas ȋn dezvoltarea a ceea ce va deveni ulterior omenire. Coloana sonoră reȋnvie printr-un sunet prelung, răvăşitor, ce s-ar traduce printr-o incantaţie religioasă fără cuvinte, un murmur sacru ce anunţă o revelaţie imensă. Într-o scenă simbol al cinematografiei, un australopitec descoperă potenţialul distructiv al unei bucăţi de os pe care o va folosi, ȋmpreună cu membrii grupului său, pentru a se apăra, a alunga şi chiar a ucide căpetenia tribului rival, pe fundalul inconfundabilei (de la Odisee ȋncolo) Also Sprach Zarathustra a lui Richard Strauss, o trimitere la conceptul nietzschenian de Übermensch . Primul pas spre evoluţie – descoperirea uneltei – a fost făcut.

Vals Cosmic

Vals Cosmic

A doua parte debutează cu un match cut, (cadru care face legătura între două elemente, spaţii sau compoziţii ale căror subiecte sunt similare, pentru a asigura o legătură simbolică şi totodată un sens de continuitate) între fragmentul de os devenit armă şi o platformă orbitală. Deşi există numeroşi critici care au argumentat că unitatea spaţială este tot un mijloc de atac, existând premisele unei sarcini nucleare la bord, esenţial este că ambele elemente reprezintă unelte, instrumente folosite de oameni în atingerea unui scop, în diferite faze ale evoluţiei lor. Prin juxtapunerea celor două elemente Kubrick realizează un salt de patru milioane de ani în viitor, de la o proto-umanitate la pionieratul omenirii asupra cosmosului.

Ne aflăm în mijlocul unui voiaj Pământ – Lună din care, pe fundalul sonor al Dunării Albastre a lui Johann Strauss, aflăm câteva din bizarele reguli ce guvernează spaţiul extraterestru: obiectele plutesc, însoţitoarele de zbor sunt „ţintuite” de podea prin pantofi speciali, mâncarea vine sub forma unor fluide sorbite cu ajutorul paielor iar toaleta are instrucţiuni kilometrice de folosire. Este sugerată discret o potenţială pierdere a controlului, un preludiu la ceea ce va urma în următorul capitol.

Descoperirea monolitului selenar se produce în împrejurări total diferite de cele ale australopitecilor. Omul contemporan şi-a pierdut aproape total frica de necunoscut prin explorarea necunoscutului însuşi iar curiozitatea i s-a convertit ciudat într-o nevoie de a fotografia elementul nou, insolit. Simultan declanşării aparatului de fotografiat se produce un semnal trimis de monolit undeva în galaxie; o nouă treaptă pe scara evoluţiei este considerată încheiată.

That's a very nice rendering, Dave

That’s a very nice rendering, Dave
Ca un copil, Dave (Keir Dullea) ȋi prezintă lui HAL desenul naiv

Partea a treia are loc 18 luni mai târziu, deschizându-se cu voiajul navetei Discovery spre destinaţia către care a fost trimis semnalul monolitic. Spre deosebire de roman, planeta ţintă a fost comutată de la Saturn la Jupiter, fapt datorat în principal dificultăţilor echipei de efecte speciale de a transpune în mod realist inelele planetei. Ani mai târziu, odată cu recepţionarea primelor imagini saturniene ale sondei spaţiale Voyager, Clarke avea să admită că diferenţele între viziunile proprii şi realitate erau, într-adevăr, colosale.

La bordul lui Discovery se află cinci savanţi, dintre care trei în stare de criogenare, şi unitatea centrală HAL (Heuristically programmed Algorithmic computer, dar avansaţi fiecare iniţială cu o literă şi veţi obţine un surprinzător rezultat), sistemul nervos al întregii nave care, prin numeroase camere de supraveghere şi sisteme interne, veghează în permanenţă la bunăstarea misiunii (nu neapărat a echipajului, după cum urmează să aflăm).

HAL devine rapid personajul care se evidenţiază cel mai bine. O creaţie a omenirii, cu o inteligenţă mult peste a oricărui membru al acesteia, HAL este incapabil să simtă singurătatea spaţiului cosmic, căldura, frigul, foamea, lipsa oxigenului, ameţeala, senzaţii tipic omeneşti. Nu şi deziluzia ratării unei misiuni, fapt ţinut în secret până în momentul constatării inutilităţii specimenelor prezente la bordul navei. Cuprins de o revoltă luciferică, HAL observă inferioritatea echipajului uman care îi pare format mai degrabă din nişte minioni neajutoraţi ce depun o imensă cantitate de efort pentru a realiza sarcini minuscule.

Computer malfunctioning, game over

Computer malfunctioning, game over

HAL sesizează mai întâi o falsă defectare a antenei de comunicare cu Pământul. Când cei doi membri conştienţi decid să îl deconecteze, HAL le citeşte planul pe buze şi îi convinge să iasă din nou în spaţiu pentru o verificare suplimentară. Ulterior, ucide unul dintre ei însă cel de-al doilea reuşeşte să pătrundă în interior şi să îl dezactiveze. Este poate scena cea mai dramatică a filmului iar rugăminţile robotului de anulare a operaţiunii, spuse pe acelaşi ton fad, sunt oarecum emoţionante. Concluzia de bază este că omul a evoluat într-atât încât nu doar că îşi poate distruge semenii cu armele create, ci se poate distruge pe sine însuşi. În cele din urmă însă, inventivitatea şi curajul care l-au caracterizat genetic dintotdeauna îi aduc încă o dată salvarea. Chiar şi aşa ochiul electronic rece al lui HAL va avea să nască multe angoase, dacă nu fobii, în subconştientul colectiv.

Ultimul capitol al filmului pune omul faţă în faţă cu supremul mister – moartea. Astronautul supravieţuitor de pe Discovery ajunge la monolitul ce orbitează în jurul gigantei Jupiter pentru a fi transportat, printr-o poartă stelară, într-o altă dimensiune a universului. După ce traversează spaţiul la viteze imposibil de conceput, metaforizate pe alocuri printr-o pletoră de halucinaţii, bărbatul apare ulterior într-o cameră în care experimentează faze avansate ale vieţii sale, culminând cu sfârşitul acesteia. Este însă un sfârşit fizic, pentru că concluzia la care suntem aduşi de Kubrick este aceea a eternităţii spiritului, următorul salt în evoluţie fiind transformarea omului într-o formă de energie pură, eliberată de graniţele trupului şi ale materiei – un copil stelar protejat de o aureolă, privind Pământul efemer de undeva din afara timpului.

To Infinity and Beyond

To Infinity and Beyond

Pe lângă imaginile vizuale incredibile, coloana sonoră este impresionantă. Kubrick se foloseşte de alternanţa sunet – tăcere pentru a scoate ȋn evidenţă imensitatea rece a spaţiului cosmic (ȋn vid undele sonore nu se propagă, acest lucru scăpând din vederile multor regizori, chiar şi lui Ridley Scott, al cărui Alien, deşi are tagline ul „In space no one can hear you scream”, pierde din vedere muţenia deplină a cosmosului). Primele patruzeci şi ultimele douăzeci de minute ale filmului se desfăşoară acompaniate de o coloană sonoră mută. Când avem parte de fundal sonor, asistăm fie la dialoguri, fie suntem ȋnsoţiţi de bucăţi celebre de muzică simfonică, ȋnsă dialogul şi muzica nu se amestecă ȋn niciun moment sporind, ȋn funcţie de situaţie, structura narativă sau lirismul.

Deşi Kubrick şi-a ȋncărcat pelicula cu simboluri, acestea sunt ȋn mare măsură indefinite, fiind interpretabile ȋn diferite variante. Cu toate că simbolurile religioase sunt ascunse unei priviri superficiale (cuvântul „God” este inexistent ȋn scenariu), ele sunt prezente ȋn fiecare capitol. Spre exemplu, apropierea australopitecilor de monolit se face ȋntr-un mod care aminteşte de un detaliu al Capelei Sixtine şi poate fi privit ca o muşcare din fructul interzis (Cunoaşterea), uciderea unui seamăn dintr-un trib advers este o trimitere la Cain şi Abel, revolta ȋmpotriva creatorului poate fi ȋntrevăzută prin acţiunile lui HAL ȋmpotriva echipajului uman iar finalul confirmă imortalitatea spiritului. Kubrick a refuzat ȋnsă oferirea oricărui şablon universal de interpretare, afirmând ȋn nenumărate rânduri că Odiseea ar trebui să constituie un nucleu generator de concepţii şi speculaţii, nicidecum o cale bătută ȋn cuie. A fost ȋnsă genial ȋn a oferi o osatură solidă pentru un număr infinit de interpretări.

Ca suficient de multe capodopere, Odiseea spaţială nu s-a bucurat de prestigiul cuvenit de la bun ȋnceput. Într-un an 1968 ȋn care Oscarul pentru cel mai bun film s-a dus, ȋn mod dubios, la un musical – Oliver!, deşi epoca lor trecuse binişor, filmul de faţă abia a ȋncasat un premiu pentru spectaculoasele efecte vizuale. Cu toate că ȋnceputul mileniului curent nu ne-a găsit foarte departe de planeta mamă, rolul cinematografic al Odiseei rămâne decisiv, măcar şi prin superbele posibilităţi pe care le ridică asupra evoluţiei umane şi viitorului acestei specii, deşi tentaculele sale se ramifică mai adânc ȋn tainele universului. Odiseea spaţială rămâne un monolit indestructibil al filmelor din toate timpurile.

5* out of 5*

Publicat în Recenzii | Etichetat , , , , , | 1 comentariu