Noah

Epic, SUA, 2014

Distribuţie: Russell Crowe, Jennifer Connelly, Ray Winstone, Anthony Hopkins, Emma Watson, Logan Lerman.

Regie: Darren Aronofsky

Tagline: The end of this world… is just the beginning

Noah-2014-movie-poster-hd-photo

Omul a pervertit lumea şi a umplut-o cu viciile sale este una din concluziile timpurii ale peliculei. Aronofsky a pervertit mitul biblic şi l-a umplut cu viziunea sa ocazional tangenţială asupra potopului. Ceea ce nu este musai rău dar nici neapărat bine, câtă vreme lucrurilor ştiute de publicul plătitor de bilet li se adaugă, substituie sau suprapun bucăţi de basme, mituri (pe alocuri păgâne) sau chiar cinema pop-corn-ic şi comics-oidic peste care nu te aştepţi să dai ȋntr-o ecranizare desprinsă din Scripturi. Spectatorii momiţi cu un trailer din care nu reiese niciunde neadecvarea la firul narativ al Bibliei vor rămâne vreme ȋndelungată sub impactul feeling-ului de wtf (a se citi „what the flood”) când vor vedea la ce minunăţii s-a gândit ferventul regizor. Uitându-te pe durata filmului ȋn minute, nu poţi să nu te ȋntrebi la ce vei asista ȋn mai bine de două ore de „barca pe valuri” variantă blockbuster, ȋnsă umplutura lui Aronofsky este bizară, frenetică şi frapantă, iar ultimul termen poate trece ȋn egală măsură ca eufemism şi compliment.

Pe scurt povestea merge cam aşa pe firul Genezei: omul a muşcat din fructul interzis pierzând inocenţa şi şi-a continuat declinul prin uciderea lui Abel de către Cain. Descendenţii celui din urmă au secătuit treptat pământurile peste care au călcat ca un roi de lăcuste lăsându-l lipsit de resurse. Din seminţia lui Set, al treilea fiu al lui Adam, au rămas numai Matusalem (Anthony Hopkins), Noe (Russell Crowe), soţia sa Naameh (Jennifer Connelly) şi cei trei fii – Ham, Şem şi Iafet – cu toţii ducând o viaţă nomadă ȋncercând să evite orice contact cu urmaşii lui Cain. Devreme ȋn film, familia lui Noe o salvează de la moarte pe micuţa Ila (interpretată ulterior de Emma Watson) care va deveni iubita lui Şem. Până aici lucrurile sunt bune şi frumoase ȋnsă, contrar oricăror aşteptări, Aronofsky aruncă ȋn scenă nişte bizarerii care nimeresc ba ca şunca, ba ca frişca ȋn omletă. Pentru ȋnceput, aflăm că oamenii au fost ajutaţi ȋn expansiune de către Gardieni, ȋngeri căzuţi cu aspectul unor golemi de piatră ce amintesc prin ȋnfăţişare deopotrivă de enţii lui Tolkien şi de transformeri (ȋn special Samyaza care, pe vocea lui Nick Nolte, seamănă puternic cu Optimus Prime). Uriaşii i-au ajutat pe oameni să evolueze ȋnsă seminţia lui Cain i-a ȋnrobit până ce au fost eliberaţi de Matusalem, bunicul lui Noe. După ce vor fi convinşi de menirea celui din urmă, ei ȋl vor ajuta să construiască arca.

Incongruenţele cu versiunea clasică nu se opresc aici. Pădurea din ai cărei copaci va fi plămădită uriaşa navă răsare dintr-o sămânţă magică pe care Matusalem, cu alura de vraci / pustnic, i-o dăruieşte lui Noe, comunicarea cu Dumnezeu nu se face verbal ci prin intermediul viselor premonitorii iar divinitatea este referită exclusiv prin termenul de „Creator”, urmaşii lui Cain sunt ȋnfăţişaţi ca nişte barbari surescitaţi de propria lor supravieţuire şi glorificare de sine, coloane tsunamice năvălesc din Pământ ȋn debutul gigantului potop iar Ila, ajunsă ȋntre timp la maturitate, redevine fertilă graţie aceluiaşi Matusalem.

De departe cel mai deranjant lucru ȋl reprezintă ȋnsă transformarea personajului principal odată ce arca se pune ȋn mişcare ȋn mijlocul valurilor. Noe se converteşte şocant şi inopinat din salvator al lumii ȋn distrugător al omenirii, spunându-i clar fiecărui membru al familiei sale modul ȋn care va asista la moartea celor mai ȋn vârstă şi cum se vor stinge unul câte unul, motivând că aceasta este voinţa Creatorului. Mai mult, ȋn absenţa unui indiciu elocvent pentru noi, privitorii, tata Noe decide că, ȋn situaţia ȋn care Ila va naşte, urmaşii vor trebui masacraţi pentru că omul nu mai are loc ȋn mijlocul paradisului post-apocaliptic, doar animalele – ultimii relicve ale inocenţei – urmând a fi primite ȋn fieful noului univers. Sigur că ȋntr-un final apele se liniştesc şi Aronofsky nu ar fi primul care masacrează un mit pentru a conferi o nouă perspectivă pseudoadecvată ȋn acest caz realităţii biblice. La urma urmei alde Tarantino a mitraliat istoria ȋn Inglourious Basterds fără să se plângă cineva că a măcelărit un film de calitate; dar aici lucrurile stau un pic diferit: nu te aştepţi să vezi că lumea se va sfârşi fiindcă tocmai alesul supravieţuitor al umanităţii a decis asta, deşi o schimbare de perspectivă relevă pe de altă parte credinţa nestrămutată având ca dovadă finală sacrificiul suprem, ȋnsă deturul aronofskyan prezintă breşe evidente, exasperante din loc ȋn loc.

Cu sau fără bizarerii, personajele sunt puternic individualizate, creionate solid în liniile lor fundamentale. Noe este alesul, un ideal de hotărâre, determinare şi stoicism care ştie că poate duce la bun sfârşit misiunea ce i-a fost ȋncredinţată dar ȋn acelaşi timp intolerant, nestrămutat ȋn convingeri şi pe alocuri de-a dreptul extremist, amintind ȋn a doua parte a filmului de Avraam care s-a aflat pe punctul de a-l jertfi pe Isac. Pe de altă parte, ȋn fiecare din filmele sale Aronofsky imprimă personajelor un puseu de psihoză tradus printr-un răspuns natural la o suprasarcină psihologică. O umbră întunecată pândeşte şi atacă protagoniştii fie că este vorba de starea de sevraj (Requiem for a Dream), negarea morţii (The Fountain), dispariţia gloriei trecutului (The Wrestler) sau genialitatea şi delirul artistic (Black Swan). Comportamentul obsesiv, în cazul de faţă terminarea misiunii divine, este parte integrantă din nucleul personajelor. Contrar aşteptărilor, intermediarul uman şi realul liant spiritual al peliculei îl constituie Naameh care ȋntruchipează bunătatea, dragostea şi ȋnţelegerea pe care publicul spera să le regăsească ȋn principalul protagonist. Ila reprezintă noua Evă, renăscută ȋn momentul ȋn care ȋşi recapătă fertilitatea; Şem, fiul lui Noe şi iubitul Ilei, poate fi privit ca un viitor Adam ȋnsă mai bine evidenţiat este Ham, predestinat singuratic, rebel şi ȋnfierbântat ȋn dorinţa de a ȋşi găsi o soţie şi a crea o nouă seminţie pe viitorul pământ.

Antagonistul principal şi reprezentantul omenirii decăzute este Tubal-Cain (admirabil jucat de Ray Winstone), ȋndârjitul conducător al hoardelor de barbari. În timp ce viziunea lui Noe asupra omului este de pervertitor al creaţiei, adversarul său reprezintă exact mentalitatea opusă, socotind că este dreptul omului de a folosi absolut orice resursă – ȋnsufleţită sau nu – pentru a-şi ȋncununa supravieţuirea ca un veritabil vârf al lanţului trofic. Destul de remarcabil, ȋnverşunarea agonizantă a regelui Tubal-Cain provine nu dintr-o alterare autoimpusă a percepţiei proprii ci din statutul de damnat, progenitură a unui neam blestemat pe care Cain, prin fratricidul comis, l-a răsfrânt asupra urmaşilor săi: No one’s heard from the Creator since he marked Cain. We are orphan children.

Deşi ȋn Biblie se vorbeşte de o corupere morală a omenirii, nu şi de o epuizare a resurselor naturale (iar dacă aflaţi ce e acela ţohar, să-mi spuneţi şi mie), Aronofsky aruncă ȋn scenă caracterizarea urmaşilor lui Cain ca nişte prădători parazitari pentru a oferi o splendidă alegorie la adresa societăţii actuale. Andrei Tarkovsky caracteriza ȋn ultimul său interviu omul contemporan ca pe o râmă care ȋnghite pământ lăsând mormane de gunoi ȋn urma sa, iar viziunea aceasta pare să fie ȋmpărtăşită ȋn Noe prin portretizarea populaţiei majoritare ȋn devoratori ce se luptă ȋntre ei pentru o bucăţică de carne, trăind doar spre a-şi elogia supremaţia, fără remuşcări de prăpădul lăsat în urmă.

Primul calificativ care mi-a venit ȋn minte la finalul filmului a fost „bizar”. Există multe momente de confuzie, neconcordanţă, poate chiar revoltă sau şoc, dar dincolo de ele este imposibil să nu remarci că determinarea creatorului din spatele lor este cel puţin egală cu a personajului principal, iar curajul prin care Aronofsky şi-a pus ȋn scenă viziunea, trecând peste graniţele religioase cu toate riscurile aferente asumate, este unul care n-a mai fost dovedit de la Patimile lui Iisus ȋncoace. Apropo de filmul lui Gibson, există un moment ȋn Noah aproape identic cu un altul din primul ȋnsă nu o să vi-l divulg, dar vă las ca indiciu faptul că ambele dau startul unui nou ȋnceput. Cum era de aşteptat, apa este reprezentată ȋn film atât ca factor dătător de viaţă cât şi ca element distructiv / urgie a naturii.

Unul dintre factorii care face ca filmul să fie asimilat ȋn pofida discrepanţelor şi a inexactităţilor este tonalitatea impenetrabilă imprimată de Aronofsky şi dublată de coloana sonoră compusă de Clint Mansell (a şasea colaborare ȋntre cei doi). Spre deosebire de alte blockbustere ȋn care scenele de acţiune sunt degajate prin dialoguri descătuşante şi momente de umor, ȋn Noe niciun element nu face notă discordantă cu direcţia generală care abundă ȋn tensiune. Din prima scenă a filmului suntem introduşi ȋn atmosfera apăsătoare iar fuga protagoniştilor peste vastele terenuri sterpe este flancată de aceleaşi sentimente de nelinişte, ȋncordare şi pe alocuri teamă. Decorurile sunt deseori sub forma unor ȋntinderi vide, de o pustiime agorafobică, ducând cu gândul la deşerturile arse de soare şi instalaţiile şubrede de metale ruginite din Mad Max, ca ȋntr-o distopie plasată nu după ci ȋnaintea vremurilor noastre. Locuitorii acestui Tartar sau mai degrabă Mordor ȋşi duc existenţa precum hienele, devorând orice sursă de hrană disponibilă iar – ȋn lipsa ei – proprii membri ai tribului.

Prin anvergura scenelor de acţiune, flashbackurile ce ȋmpletesc firul biblic cu cel ştiinţific, oglindind ingenuu şi aparent paradoxal Geneza cu Big Bang-ul, dimensiunea epică impozantă, dincolo de orice cosmetizare şi abatere de la traseul prestabilit, amestecul de halucinaţii, previziuni, lupte şi efecte CGI remarcabile (ȋn special reuniunea generală a animalelor), Noe rămâne un blockbuster suprascris cu o viziune unică ce saltă adeseori nonşalant dar niciodată neconvingător şi mereu cu o intransigenţă uluitoare ȋntre misticism şi blasfemie. Cu siguranţă va demonta aşteptările publicului dar rămâne de văzut pentru fiecare dacă devierea de la previzibil va fi ȋntâmpinată cu ropote de aplauze sau huiduieli isterice. La urma urmei, curajul lui Aronofsky este unic. Şi după el, potopul.

3.5* out of 5*

Anunțuri

Despre Victor Anica

universal spirit
Acest articol a fost publicat în Recenzii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s