Gravity

Science Fiction, SUA, 2013

Distribuţie: George Clooney, Sandra Bullock, Ed Harris (voce)

Regie: Alfonso Cuarón

gravity-movie

Probabil aţi remarcat deja că nu am pus un tagline.Nu prea aş avea ce să aleg din puţinele replici pe care le are filmul iar tagline -ul pus de ei  Don’t let go – parcă sună prea banal în contextul dat. Gravity nu este nici banal, nici sărac, dar motivul pentru care nu l-aş putea sintetiza într-un mănunchi de cuvinte îl constituie faptul că tăria sa constă în primul rând în atmosfera pe care o creează.

Alfonso Cuarón, cel care a regizat Children of Men şi mai ales foarte intensul, briliantul, profundul Y Tu Mamá También despre care voi dezvolta cât mai curând, reuşeşte cu Gravity poate cea mai bună şi reală panoramă a spaţiului cosmic de până acum (atenţie – la nivel de cadru de desfăşurare !). Printr-un complex fulminant de efecte speciale, decoruri şi magie 3D (am auzit de mai multe ori sintagma filmul pentru care a fost făcut 3D-ul, începând cu Avatar, trecând prin How to Train Your Dragon şi Life of Pi şi de fiecare dată pare că ştacheta e împinsă tot mai sus), Gravity reuşeşte să trimită spectatorul în spaţiu ca pe o entitate nevăzută ce stă în fiecare moment în spatele celor doi protagonişti, în mijlocul vidului măturat de particulele desprinse dintr-un satelit rusesc, părtaş la acţiune fix în miezul acesteia asemenea unui ochi invizibil deschis în toate direcţiile pentru a surprinde un cadru în care nimic nu stă nici măcar preţ de o secundă locului. Căci, într-adevăr, pe toată durata celor nouăzeci de minute ai senzaţia că te zbaţi efectiv pentru o clipă de repaus, pentru un moment de stabilitate în locul unde legile care împiedică dinamismul permanent sunt anihilate total iar scufundarea ta ca spectator din scaunul sălii de cinematograf în imensitatea cosmosului este imediată şi completă. Merite nu mai puţin scăzute faţă de cele ale lui Cuarón merg aici spre cinematographer-ul Emmanuel Lubezki (vine o vreme când conştientizezi că oamenii din spatele camerelor au o contribuţie capitală în realizarea oricărui film şi merită măcar pomeniţi), cu care regizorul a colaborat la cele două pelicule menţionate mai sus, dar care şi-a pus amprenta şi pe alte titluri sonore precum Sleepy Hollow, Burn After Reading şi pe mult mai recentul The Tree of Life. Dacă mai adăugăm efectele vizuale şi sonore în ecuaţie, ne pricopsim deja cu trei nominalizări la viitoarea ediţie a premiilor Oscar.

 © 2013 - Warner Bros. Pictures

Just Another Day at the Office © 2013 – Warner Bros. Pictures

Să revenim totuşi cu picioarele pe Pământ. Gravity ucide vizual, este o experienţă care te prinde şi te scufundă în atmosferă, beneficiază de o regie impecabilă complementată superb de efectele speciale şi 3D, oferă un duo actoricesc puternic dar, căci există un dar deloc neglijabil, este mai degrabă o experienţă pentru ochi cât una pentru minte. Replicile sunt puţine şi pe alocuri Clooney cu ale sale poante permanente devine chiar iritabil, însă cum altfel am putea aprecia tăcerea dacă nu prin opoziţie cu zgomotul ? Problema cea mai mare este că, dincolo de acţiunea lucrată cu migală şi cadrul de desfăşurare care te absoarbe efectiv, nu prea există un substrat spre care să tinzi. Se aruncă nişte bucăţele presărate cu fals potenţial lacrimogen dar acestea nu reuşesc să răzbată mai departe de orbita clişeelor. Sigur că există un mesaj şi că accentul este pus pe forţa omului ca creatură de a scăpa cu viaţă din situaţii imposibile, şi chiar dacă acest lucru a fost văzut, admirat şi aplaudat la scară cosmică în multe pelicule ce au precedat Gravity, filmul de faţă reinventează această idee şi o proiectează cu intensitate. Ce mă irită în fapt cel mai mult are legătură nu atât cu filmul în sine, care nu îşi propune imitaţii palide ale unor predecesori spaţiali celeşti ci se rezumă la a-şi trasa propriile traiectorii cu fineţe şi perfecţiune, ci cu faptul că i-au fost atribuite calităţi pe care nu le are. Mulţi au văzut în întunericul vidului extraplanetar un mănunchi de metafore şi un car de referinţe, ajungându-se până la a-l numi „cel mai bun film în spaţiu ever”. Serios ? Adică am uitat deja de Odiseea Spaţială, Alien, Solaris ? Încă nici nu e nevoie să mergem atât de departe. La o adică, şi Contact-ul lui Robert Zemeckis stă mult mai bine la capitolul adâncime şi dimensiune umană. Are o revelaţie, un miez, o concluzie cu parfum de apoteoză. Nu spun că Gravity nu transmite. O face calculat, captivant, cursiv. Dar în cazul lui se aplică expresia „what you see is what you get”. Mesajul este livrat direct, clar, nimic nu este lăsat ascuns şi la final atât părintele aspirant la a descifra tainele universului cât şi copilul fascinat de nave spaţiale şi cosmos vor ieşi entuziasmaţi din sala de cinema, fără ca niciunul să fie lăsat cu de ce -uri nerezolvate în minte.

The Tie that Binds

The Tie that Binds

E cel puţin enervant să citeşti un review şi să descoperi că în afara unei salbe de adjective copleşitoare nu prea afli mare lucru care să le justifice pe deplin. Da, efectele speciale sunt vis, dar ne aflăm deja în 2013. Dă-i o sută de milioane de dolari unui film school student şi îţi va transforma un scenariu decent într-o pleiadă de lumini şi umbre. Nu că aş vrea să minimizez contribuţia regizorală, dar în cel mai bun univers posibil realizările tehnologice ar reprezenta adjuvante, nu centri nervoşi pentru un film care vrea într-adevăr să frizeze transcendentul. Din fericire Cuarón şi compania ştiu să le folosească la capacitate maximă fără a le face exagerate, iar realismul situaţiilor – nu suntem întâmpinaţi de extratereştri, civilizaţii intergalactice, băi de asteroizi şi tot soiul de grozăvii care pigmentează adesea SF-urile desfăşurate în cosmos – este perfect pentru conturarea unui incident într-un spaţiu ale cărui mistere sunt încă infim desluşite. Avem de a face cu un film verosimil şi totuşi incredibil de incitant, deşi rămâne deschisă discuţia privitoare la adevărul din punct de vedere fizic al celor prezentate. Putem trece peste adevărata realitate a orbitelor telescopului Hubble şi celor ale sateliţilor, nu ne deranjează vitezele mai mici sau mai mari cu o marjă consistentă de eroare pentru mulţimea deşeurilor care bombardează naveta, nu ne întrebăm de ce cosmonauţii ascultă muzică pe orbită în loc să folosească energia mai util, probabil aceste breşe evidente mai degrabă astronauţilor trec uşor cu vederea datorită modului pozitiv în care filmul este construit. Nu o să fiu Gică (sau Cosmin 🙂 ) Contra: nu vorbim de un documentar ci de un film artistic, aşa că atâta vreme cât Sandra nu ajunge pe Pământ doar în costum de baie şi scapă cu viaţă, pot ignora liniştit incertitudinile de ordin fizico-mecanic, deşi sunt convins că un regizor cu aspiraţii mai savante ar fi găsit un compromis un strop mai bun între ficţiune ştiinţifică şi realitate pură. Eu unul sunt mulţumit şi aşa.

Driving Licence - Space Cathegory    Photo by Courtesy of Warner Bros. Picture – © 2013 Warner Bros. Entertainment Inc.

Driving Licence – Space Cathegory Photo by Courtesy of Warner Bros. Picture – © 2013 Warner Bros. Entertainment Inc.

Ieşind din sfera SF-ului, ambii protagonişti livrează performanţe excelente şi n-ar fi deloc exclus să răsară încă o nominalizare pentru Sandra Bullock în rol principal (spoiler: în film Clooney scapă repejor de ea, dar ce idol al femeilor şi-ar dori să rămână până la capătul acţiunii alături de o actriţă care nici măcar nu-şi scoate sutienul ? :)). Minunate sunt şi scenele de imponderabilitate din interiorul satelitului rusesc, care surprind protagonista în poziţie fetală, pentru un moment încântător de linişte acolo unde tăcerea şi dinamismul nu sunt deloc antonimice. Am mai râs un pic pe ascuns la vederea figurinei lui Marvin the Martian decolând în vid tot aşa cum întreaga sală chicotea pe acordul râsetelor venite de departe, tocmai de pe planeta mamă, acompaniate de hilare urlete canine pentru a atinge timpanele unei fiinţe izolate într-o capsulă la mii de kilometri deasupra Terrei.

Mă plângeam mai sus de valul de euforie care i-a lovit pe criticii de pretutindeni (aici nu sunt sigur că ai noştri nu s-au molipsit cumva de pe la ai lor, dar asta e o altă discuţie), majoritatea întâmpinând pelicula cu osanale. Am găsit totuşi şi o recenzie care m-a uns un pic pe suflet şi pe care v-o recomand şi vouă – http://www.nytimes.com/2013/10/04/movies/gravity-stars-sandra-bullock-and-george-clooney.html?_r=3&pagewanted=1&

Şi pentru că mi se pare atât de bine scrisă, sub deviza împrumutului o să lipesc aici superba concluzie: 

For all of Mr. Cuarón’s formal wizardry and pictorial grandeur, he is a humanist at heart. Much as “Gravity” revels in the giddy, scary thrill of weightlessness, it is, finally, about the longing to be pulled back down onto the crowded, watery sphere where life is tedious, complicated, sad and possible.

3.5* out of 5*

Anunțuri

Despre Victor Anica

universal spirit
Acest articol a fost publicat în Recenzii și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Gravity

  1. Alexa zice:

    M-ai convins, am sa ma uit! 🙂 E intrigant comentariul tau si chiar simt nevoia sa vad un film care sa trezeasca un raspuns, fie el pozitiv sau negativ din partea privitorilor.

    • Victor Anica zice:

      Multumesc pentru vizita si pentru comentariu. Ar fi frumos daca si ceilalti ar posta cate o impresie, nu musc pe nimeni 🙂 . In alta ordine de idei, daca tot mergi sa il vezi, incearca la IMAX, am auzit ca experienta e maxima.

  2. AlexSch zice:

    Oricum dpdv stiintific este destul de realist ce se intampla in film sau cu potential sa se intample in realitate, ca baietii au lucrat cu NASA. Faza cu telescopul ca este la o altitudine prea mare fata de ISS ca sa ajunga de colo-colo asa de rapid a fost lasata deliberat de producatori. Hubble cel putin e mult mai cunoscut decat altceva prin spatiu 🙂
    Pe mine ce m-a uimit foarte mult, pe langa tacerea si dialogurile rare, a fost nebunia asta in a restrange numarul actorilor. Practic au fost DOAR 2 actori in acest film, iar ceilalti care se mai auzeau in microfon erau doar voci inregistrate, probabil a celor care se ocupau de scenaristica si efecte.

    • Victor Anica zice:

      Sunt convins ca asa este. Cuaron a slefuit obiectele spatiale la nivel de microni ignorand total unele contradictii stiintifice in favoarea demersului artistic. Nu e nici primul, nici ultimul nume sonor care lasa pe alocuri brese vizibile, pe de alta parte acordand atentie altor aspecte in cele mai mici detalii. Importa mai putin ca acea coliziune e ireala cat modul in care protagonistii o traiesc si o rezolva. S-a mers pe doi actori si in final pe unul tocmai pentru a se puncta contrastul om – univers. In acest context, cosmosul apare ca un suprapersonaj. Restul – voci inregistrate, sunete de fond – sunt doar prezente palide ale omului in necunoscutul extraterestru.

  3. Pingback: Top Road Movies | LET'S TALK ABOUT MOVIES !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s