Life of Pi

Dramă, SUA, 2012

Distribuţie: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu

Regie: Ang Lee

Tagline: Faith is a house with many rooms

Viaţa este o îndelungă căutare, dincolo de orice – a sinelui. Căile care ţi se deschid pot fi atât de numeroase încât, inevitabil, apar momente în care apuci pe una din ele mânat de inerţie, întrebându-te continuu cum ai ajuns aici şi încotro te îndrepţi. Într-o lume a cărei singură constantă este inconstanţa, reperele se pierd uşor de unde şi sentimentul de rătăcire, lipsă a identităţii.

 Piscine Molitor Patel (Suraj Sharma), zis şi Pi, este un om lucid, uşor de identificat cu acea parte din noi (sau a unora dintre noi) pentru care căutarea adevăratului sine, distinct de celelalte, sau apropierea de forma lui pură, defineşte un scop demn de urmat. Predispus de mic copil la ironiile celorlalţi, fapt datorat numelui şugubeţ (Piscine / pissing), Pi înţelege că subtilităţile vieţii se întind dincolo de limitele naturii umane şi că animalele, conduse de instinct, au totuşi o identitate proprie (Animals have souls… I have seen it in their eyes).

 Crescut într-o familie formată dintr-un tată agnostic şi o mamă credincioasă care împreună conduc o mică grădină zoologică, Pi este lăsat să îşi aleagă singur drumul pe care să îşi marcheze paşii în viaţă. Pentru a îl descoperi, el traversează religii şi concepte, de la nativul hinduism, descoperit îndeosebi din relatările calde ale mamei sale, până la creştinism (Thank you Vishnu, for introducing me to Christ), islamism, chiar şi iudaism, atras fiind deopotrivă de mitologia politeistă a primeia, de jertfa cristică şi de rugăciunile musulmane invocate la unison în preajma apusului.

 

Odată cu împlinirea vârstei de 16 ani, familia lui Pi decide că o grădină zoologică nu mai este o afacere profitabilă şi se hotărăşte să emigreze în Canada, urmând să scoată la vânzare animalele exponate. O furtună teribilă pe Pacific scufundă însă vasul, lăsându-l pe Pi în voia sorţii pe o barcă de salvare eşuată în mijlocul oceanului, alături de Richard Parker – un tigru bengalez de care Pi încercase o apropiere în copilărie, soldată cu o lecţie de viitor din partea tatălui.

 O să mă opresc aici din a descrie restul evenimentelor şi să vă las pe voi să vă bucuraţi (dacă nu aţi făcut-o încă) de frumoasele imagini 3D care însoţesc sublim această a parte secundă a peliculei. Din acest punct de vedere am auzit numai cuvinte de laudă şi, într-adevăr, nominalizarea la Oscar pentru efecte vizuale este pe deplin meritată (sunt curios dacă va învinge Hobbitul): atmosfera oceanului care îmbracă fără excepţie culorile din ROGVAIV, randarea tigrului în toată splendoarea sa (fie ea 80% CGI), peştii fosforescenţi care aprind adâncurile şi toate infuziile de pixeli supraîncărcaţi îşi merită banii şi, personal, cred că acesta este punctul forte al filmului. Altfel conţinutul, suficient de bine transmis şi relativ uşor de asimilat încă de la prima vizionare, urmăreşte foarte fidel cartea lui Yann Martel fără a excela în profunzimi, însă cu o abordare detaşată de clişeele mamut.

‘The movie does for water and the sea what Lawrence of Arabia did for sand and desert.’ Philip French, The Observer

Tot la plusuri intră şi perspectiva foarte liberă asupra religiei dar şi a ateismului. Părinţii lui Pi sunt reprezentanţii celor două părţi ale baricadei pe care viziunea regizorală obiectivă se plimbă nestingherită, neezitând să arunce priviri ambelor tabere (Religion is darkness / Above all: don’t lose hope). Citeam în urmă cu vreo câteva săptămâni un review al cărui autor era foarte revoltat din următorul motiv: pe la începutul filmului apare o pseudo-promisiune a lui Pi cel adult către ascultătorul din film al poveştii de a-l face pe acesta, după relatarea sa biografică, să creadă în Dumnezeu. Autorul articolului era foarte revoltat că, deşi a stat tot filmul cu sufletul la gură în aşteptarea unei epifanii, aceasta a întârziat să apară şi finalul l-a lăsat la fel de rece pe cum intrase în sala de cinema. Dincolo de infantilitatea respectivului (să pleci cu o asemenea premisă e ca şi cum te-ai apuca să vezi Moulin Rouge fiind convins că o să înveţi să dansezi cancan), mi se pare că filmul spune scurt, la obiect şi pe înţelesul tuturor cum stă treaba cu religia : So which story do you prefer? / The one with the tiger. That’s the better story. / Thank you. And so it goes with God. (întâmplarea face ca povestea cu tigrul să fie şi cea reală 🙂 )

Pentru cei pasionaţi de pisici, Richard Parker este într-adevăr impunător iar relaţia dintre el şi protagonistul uman este captivantă, atât vizual cât şi emoţional, construită fiind nu pe şablonul clasic al creaturii supuse de om, ci mai degrabă pe principiul utopic al egalităţii universale, în care omul convieţuieşte cu animalul neîmblânzit supunându-l nu prin violenţă ci prin raţiune şi spirit. Treptat, relaţia tigru – om se modelează într-o pildă despre toleranţă, acceptare şi readaptare la condiţiile primordiale; metaforic vorbind, bărcuţa lui Pi devine, la nivel microcosmic, o arcă a lui Noe în căutarea unui improbabil dar nădăjduit Ararat. Deşi uşor banal, tiparul „cum poţi să-ţi recâştigi viaţa după ce ai pierdut totul” este reconstituit cu delicateţe şi despărţirea subită de Richard Parker va produce dacă nu un oftat, măcar o undă de regret chiar şi celor mai distanţi dintre noi.

fiinţă vs fiinţă

Realizările artistice ale peliculei nu ar trebui să ne surprindă prea mult, dat fiind faptul ca la cârma lui stă Ang Lee, autor al unor producţii precum Sense and Sensibility, The Ice Storm, Wo Hu Cang Long sau mult-renegatul Brokeback Mountain, care i-a adus şi Oscarul pentru cel mai bun regizor . Un maestru asiatic cu o tuşă aparte, Lee este un combatant de seamă în lumea Hollywood-ului demonstrând, dacă mai era cazul, că poate fi în acelaşi timp un regizor şic şi entertaining. Actorii sunt aproape în întregime necunoscuţi (a se citi „necunoscuţi mie„ de către cei mai avizaţi dintre voi), excepţie – apariţia salutară a lui Gérard Depardieu, lucru care nu afectează prea tare pelicula.

Interesantă de punctat mi se pare şi originea numelor celor doi protagonişti principali. Porecla băiatului – Pi – face trimitere la celebra constantă matematică (spre care avem o referinţa directă pe undeva pe la începutul filmului) şi trasează o paralelă fină peste dorinţa de cunoaştere fără limite a personajului. Tigrul este Richard Parker, nume dobândit în urma erorii unui funcţionar de la zoo care a confundat vânătorul cu prada. Putem specula că, dacă animalul ar fi fost botezat altfel, relaţia dintre el şi Pi nu ar fi fost poate la fel de umană.

Where 3D dares

Senzaţională mi s-a părut secvenţa visului, care scoate în evidenţă atât de clar frumuseţea relaţiei celor doi naufragiaţi. La un moment dat, imaginile se întrepătrund, forme umane şi animaliere brăzdează imensitatea adâncului oceanic, ca un semn al naşterii unei legături de egalitate, o comuniune fiinţă – fiinţă în care sălbăticia uneia şi superioritatea celeilalte sunt lăsate deoparte. Am crezut câteva secunde că se vrea o referinţă către visul cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii, cu o secundă înainte de trezire al lui Dali, o renaştere darwiniană a lumii, dar, şi în lipsa acestei subtilităţi, tigrii virtuali valsând pe sub ape au fost o iluzie feerică.

Cu unsprezece nominalizări pentru Oscar (depăşit fiind doar de Lincoln), Life of Pi va avea o sarcină imposibilă în a pleca acasă cu mai puţin de trei premii (pe lângă categoriile tehnice, scenariul adaptat mi se pare foarte reuşit şi inteligent construit). Fără a fi o capodoperă, este totuşi un film lucid şi detaşat despre viaţă, regăsire şi prietenie de o altă factură, un film care, deşi nu smulge lacrimi sau râsete în cascadă (cu toate că se surâde drăguţ de câteva ori), cu siguranţă furnizează suficiente zâmbete şi momente de meditaţie sau contemplare, un film de văzut deopotrivă cu prietena, prietenii sau familia, pentru orice vârstă, eliberat de marile clişee care îneacă până la refuz majoritatea producţiilor de peste ocean. Pentru mine a fost unul dintre cele mai frumoase momente cinematografice ale anului 2012.

4* out of 5*