Noah

Epic, SUA, 2014

Distribuţie: Russell Crowe, Jennifer Connelly, Ray Winstone, Anthony Hopkins, Emma Watson, Logan Lerman.

Regie: Darren Aronofsky

Tagline: The end of this world… is just the beginning

Noah-2014-movie-poster-hd-photo

Omul a pervertit lumea şi a umplut-o cu viciile sale este una din concluziile timpurii ale peliculei. Aronofsky a pervertit mitul biblic şi l-a umplut cu viziunea sa ocazional tangenţială asupra potopului. Ceea ce nu este musai rău dar nici neapărat bine, câtă vreme lucrurilor ştiute de publicul plătitor de bilet li se adaugă, substituie sau suprapun bucăţi de basme, mituri (pe alocuri păgâne) sau chiar cinema pop-corn-ic şi comics-oidic peste care nu te aştepţi să dai ȋntr-o ecranizare desprinsă din Scripturi. Spectatorii momiţi cu un trailer din care nu reiese niciunde neadecvarea la firul narativ al Bibliei vor rămâne vreme ȋndelungată sub impactul feeling-ului de wtf (a se citi „what the flood”) când vor vedea la ce minunăţii s-a gândit ferventul regizor. Uitându-te pe durata filmului ȋn minute, nu poţi să nu te ȋntrebi la ce vei asista ȋn mai bine de două ore de „barca pe valuri” variantă blockbuster, ȋnsă umplutura lui Aronofsky este bizară, frenetică şi frapantă, iar ultimul termen poate trece ȋn egală măsură ca eufemism şi compliment.

Pe scurt povestea merge cam aşa pe firul Genezei: omul a muşcat din fructul interzis pierzând inocenţa şi şi-a continuat declinul prin uciderea lui Abel de către Cain. Descendenţii celui din urmă au secătuit treptat pământurile peste care au călcat ca un roi de lăcuste lăsându-l lipsit de resurse. Din seminţia lui Set, al treilea fiu al lui Adam, au rămas numai Matusalem (Anthony Hopkins), Noe (Russell Crowe), soţia sa Naameh (Jennifer Connelly) şi cei trei fii – Ham, Şem şi Iafet – cu toţii ducând o viaţă nomadă ȋncercând să evite orice contact cu urmaşii lui Cain. Devreme ȋn film, familia lui Noe o salvează de la moarte pe micuţa Ila (interpretată ulterior de Emma Watson) care va deveni iubita lui Şem. Până aici lucrurile sunt bune şi frumoase ȋnsă, contrar oricăror aşteptări, Aronofsky aruncă ȋn scenă nişte bizarerii care nimeresc ba ca şunca, ba ca frişca ȋn omletă. Pentru ȋnceput, aflăm că oamenii au fost ajutaţi ȋn expansiune de către Gardieni, ȋngeri căzuţi cu aspectul unor golemi de piatră ce amintesc prin ȋnfăţişare deopotrivă de enţii lui Tolkien şi de transformeri (ȋn special Samyaza care, pe vocea lui Nick Nolte, seamănă puternic cu Optimus Prime). Uriaşii i-au ajutat pe oameni să evolueze ȋnsă seminţia lui Cain i-a ȋnrobit până ce au fost eliberaţi de Matusalem, bunicul lui Noe. După ce vor fi convinşi de menirea celui din urmă, ei ȋl vor ajuta să construiască arca.

Incongruenţele cu versiunea clasică nu se opresc aici. Pădurea din ai cărei copaci va fi plămădită uriaşa navă răsare dintr-o sămânţă magică pe care Matusalem, cu alura de vraci / pustnic, i-o dăruieşte lui Noe, comunicarea cu Dumnezeu nu se face verbal ci prin intermediul viselor premonitorii iar divinitatea este referită exclusiv prin termenul de „Creator”, urmaşii lui Cain sunt ȋnfăţişaţi ca nişte barbari surescitaţi de propria lor supravieţuire şi glorificare de sine, coloane tsunamice năvălesc din Pământ ȋn debutul gigantului potop iar Ila, ajunsă ȋntre timp la maturitate, redevine fertilă graţie aceluiaşi Matusalem.

De departe cel mai deranjant lucru ȋl reprezintă ȋnsă transformarea personajului principal odată ce arca se pune ȋn mişcare ȋn mijlocul valurilor. Noe se converteşte şocant şi inopinat din salvator al lumii ȋn distrugător al omenirii, spunându-i clar fiecărui membru al familiei sale modul ȋn care va asista la moartea celor mai ȋn vârstă şi cum se vor stinge unul câte unul, motivând că aceasta este voinţa Creatorului. Mai mult, ȋn absenţa unui indiciu elocvent pentru noi, privitorii, tata Noe decide că, ȋn situaţia ȋn care Ila va naşte, urmaşii vor trebui masacraţi pentru că omul nu mai are loc ȋn mijlocul paradisului post-apocaliptic, doar animalele – ultimii relicve ale inocenţei – urmând a fi primite ȋn fieful noului univers. Sigur că ȋntr-un final apele se liniştesc şi Aronofsky nu ar fi primul care masacrează un mit pentru a conferi o nouă perspectivă pseudoadecvată ȋn acest caz realităţii biblice. La urma urmei alde Tarantino a mitraliat istoria ȋn Inglourious Basterds fără să se plângă cineva că a măcelărit un film de calitate; dar aici lucrurile stau un pic diferit: nu te aştepţi să vezi că lumea se va sfârşi fiindcă tocmai alesul supravieţuitor al umanităţii a decis asta, deşi o schimbare de perspectivă relevă pe de altă parte credinţa nestrămutată având ca dovadă finală sacrificiul suprem, ȋnsă deturul aronofskyan prezintă breşe evidente, exasperante din loc ȋn loc.

Cu sau fără bizarerii, personajele sunt puternic individualizate, creionate solid în liniile lor fundamentale. Noe este alesul, un ideal de hotărâre, determinare şi stoicism care ştie că poate duce la bun sfârşit misiunea ce i-a fost ȋncredinţată dar ȋn acelaşi timp intolerant, nestrămutat ȋn convingeri şi pe alocuri de-a dreptul extremist, amintind ȋn a doua parte a filmului de Avraam care s-a aflat pe punctul de a-l jertfi pe Isac. Pe de altă parte, ȋn fiecare din filmele sale Aronofsky imprimă personajelor un puseu de psihoză tradus printr-un răspuns natural la o suprasarcină psihologică. O umbră întunecată pândeşte şi atacă protagoniştii fie că este vorba de starea de sevraj (Requiem for a Dream), negarea morţii (The Fountain), dispariţia gloriei trecutului (The Wrestler) sau genialitatea şi delirul artistic (Black Swan). Comportamentul obsesiv, în cazul de faţă terminarea misiunii divine, este parte integrantă din nucleul personajelor. Contrar aşteptărilor, intermediarul uman şi realul liant spiritual al peliculei îl constituie Naameh care ȋntruchipează bunătatea, dragostea şi ȋnţelegerea pe care publicul spera să le regăsească ȋn principalul protagonist. Ila reprezintă noua Evă, renăscută ȋn momentul ȋn care ȋşi recapătă fertilitatea; Şem, fiul lui Noe şi iubitul Ilei, poate fi privit ca un viitor Adam ȋnsă mai bine evidenţiat este Ham, predestinat singuratic, rebel şi ȋnfierbântat ȋn dorinţa de a ȋşi găsi o soţie şi a crea o nouă seminţie pe viitorul pământ.

Antagonistul principal şi reprezentantul omenirii decăzute este Tubal-Cain (admirabil jucat de Ray Winstone), ȋndârjitul conducător al hoardelor de barbari. În timp ce viziunea lui Noe asupra omului este de pervertitor al creaţiei, adversarul său reprezintă exact mentalitatea opusă, socotind că este dreptul omului de a folosi absolut orice resursă – ȋnsufleţită sau nu – pentru a-şi ȋncununa supravieţuirea ca un veritabil vârf al lanţului trofic. Destul de remarcabil, ȋnverşunarea agonizantă a regelui Tubal-Cain provine nu dintr-o alterare autoimpusă a percepţiei proprii ci din statutul de damnat, progenitură a unui neam blestemat pe care Cain, prin fratricidul comis, l-a răsfrânt asupra urmaşilor săi: No one’s heard from the Creator since he marked Cain. We are orphan children.

Deşi ȋn Biblie se vorbeşte de o corupere morală a omenirii, nu şi de o epuizare a resurselor naturale (iar dacă aflaţi ce e acela ţohar, să-mi spuneţi şi mie), Aronofsky aruncă ȋn scenă caracterizarea urmaşilor lui Cain ca nişte prădători parazitari pentru a oferi o splendidă alegorie la adresa societăţii actuale. Andrei Tarkovsky caracteriza ȋn ultimul său interviu omul contemporan ca pe o râmă care ȋnghite pământ lăsând mormane de gunoi ȋn urma sa, iar viziunea aceasta pare să fie ȋmpărtăşită ȋn Noe prin portretizarea populaţiei majoritare ȋn devoratori ce se luptă ȋntre ei pentru o bucăţică de carne, trăind doar spre a-şi elogia supremaţia, fără remuşcări de prăpădul lăsat în urmă.

Primul calificativ care mi-a venit ȋn minte la finalul filmului a fost „bizar”. Există multe momente de confuzie, neconcordanţă, poate chiar revoltă sau şoc, dar dincolo de ele este imposibil să nu remarci că determinarea creatorului din spatele lor este cel puţin egală cu a personajului principal, iar curajul prin care Aronofsky şi-a pus ȋn scenă viziunea, trecând peste graniţele religioase cu toate riscurile aferente asumate, este unul care n-a mai fost dovedit de la Patimile lui Iisus ȋncoace. Apropo de filmul lui Gibson, există un moment ȋn Noah aproape identic cu un altul din primul ȋnsă nu o să vi-l divulg, dar vă las ca indiciu faptul că ambele dau startul unui nou ȋnceput. Cum era de aşteptat, apa este reprezentată ȋn film atât ca factor dătător de viaţă cât şi ca element distructiv / urgie a naturii.

Unul dintre factorii care face ca filmul să fie asimilat ȋn pofida discrepanţelor şi a inexactităţilor este tonalitatea impenetrabilă imprimată de Aronofsky şi dublată de coloana sonoră compusă de Clint Mansell (a şasea colaborare ȋntre cei doi). Spre deosebire de alte blockbustere ȋn care scenele de acţiune sunt degajate prin dialoguri descătuşante şi momente de umor, ȋn Noe niciun element nu face notă discordantă cu direcţia generală care abundă ȋn tensiune. Din prima scenă a filmului suntem introduşi ȋn atmosfera apăsătoare iar fuga protagoniştilor peste vastele terenuri sterpe este flancată de aceleaşi sentimente de nelinişte, ȋncordare şi pe alocuri teamă. Decorurile sunt deseori sub forma unor ȋntinderi vide, de o pustiime agorafobică, ducând cu gândul la deşerturile arse de soare şi instalaţiile şubrede de metale ruginite din Mad Max, ca ȋntr-o distopie plasată nu după ci ȋnaintea vremurilor noastre. Locuitorii acestui Tartar sau mai degrabă Mordor ȋşi duc existenţa precum hienele, devorând orice sursă de hrană disponibilă iar – ȋn lipsa ei – proprii membri ai tribului.

Prin anvergura scenelor de acţiune, flashbackurile ce ȋmpletesc firul biblic cu cel ştiinţific, oglindind ingenuu şi aparent paradoxal Geneza cu Big Bang-ul, dimensiunea epică impozantă, dincolo de orice cosmetizare şi abatere de la traseul prestabilit, amestecul de halucinaţii, previziuni, lupte şi efecte CGI remarcabile (ȋn special reuniunea generală a animalelor), Noe rămâne un blockbuster suprascris cu o viziune unică ce saltă adeseori nonşalant dar niciodată neconvingător şi mereu cu o intransigenţă uluitoare ȋntre misticism şi blasfemie. Cu siguranţă va demonta aşteptările publicului dar rămâne de văzut pentru fiecare dacă devierea de la previzibil va fi ȋntâmpinată cu ropote de aplauze sau huiduieli isterice. La urma urmei, curajul lui Aronofsky este unic. Şi după el, potopul.

3.5* out of 5*

https://www.youtube.com/watch?v=6qmj5mhDwJQ

Posted in Recenzii | Lasă un comentariu

OSCAR 2014

the oscars

No, e din nou acea noapte din an în care Hollywood-ul adună într-o clădire a orgoliilor tot ce are el mai bun (oare ?!?) pentru a împărţi nişte statui ideale de pus pe rafturile de pe pereţii din living. Da, prieteni, revelionul cinematografiei se sărbătoreşte în această noapte, aşa cum s-a obişnuit de prin 2002 încoace, la Dolby Theatre în Los Angeles, acest panteon al rochiilor de gală şi al şampaniilor cu gust de celuloid.

Dar staţi, asta nu e tot, dincolo de fasoanele laureaţilor, de tam-tamul tabloidic, ubicuu, de altfel, în tot ce ţine de staruri hollywoodiene şi de euforia care tinde să fie mai mare decât evenimentul în sine, de data aceasta printre nominalizări s-au strecurat, oarecum surprinzător, FILME. E uimitor, ştiu, având în vedere glumele din ultimii ani, însă recolta lui 2013 pare cel puţin promiţătoare. Să fie „vinovate” de această schimbare renunţarea la reciclările în masă ori recursul la adaptarea realităţii ? importă prea puţin, dar premisele rămân optimiste pentru anul care vine.

Ar fi multe de spus aici, timpul ne presează însă căci evenimentul este la doar câteva ore de prezent, aşa că să trecem repede repejor în revistă principalele dueluri la care vom asista în această noapte, nu înainte de a menţiona că faimoasa ceremonie poate fi urmărită în original pe HBO şi că ea va fi prezentată de Ellen Degeneres (America is soo open minded, I know).

VISUAL EFFECTS / SOUND EDITING / SOUND MIXING

Pe mulţi i-a lăsat mască Gravity care pe lângă abundenţa în delicii audio-vizuale (chiar şi olfactive, popcornul de la mall mirosea foarte bine) ar avea, chipurile, şi ceva sentiment. Cu nu mai puţin de zece nominalizări (egalat numai de American Hustle), Gravity va marca minim trei premii, dacă nu (şi sper să nu) mai multe. Mi-ar plăcea să văd un Oscar mergând la Gravity pentru editare sunet, altul la Captain Phillips pentru mixaj şi cel pentru efecte vizuale către A Desolation of Smaug, dar şansele sunt ca primul să le înşface pe toate trei. Ar fi păcat totuşi să nu rămână nimic şi pentru Hobbit.

COSTUME DESIGN / PRODUCTION DESIGN

Nu că m-ar pasiona pe mine moda, însă mi-au plăcut ţoalele din American Hustle. Asta nu înseamnă că şi juriului le-au plăcut, iar având în vedere că The Great Gatsby are nominalizări doar la costume şi design producţie, nu ar fi de mirare să primească un premiu pe filiera fashion. În ceea ce priveşte a doua categorie, zic 12 Years A Slave dar nu aş fi surprins să i-l dea tot lui Gravity

ORIGINAL SCORE / ORIGINAL SONG

Domnule, mi-a plăcut mult coloana sonoră de la 12 Years A Slave: puternică, dură, în ton perfect cu filmul. Surpriză, nu se află pe lista de nominalizări. În fine. Deşi mi-a plăcut Her, şi încă mult, şi cu toate că Arcade Fire sunt foarte tari, nu m-a impresionat soundtrackul şi tind să cred că Oscarul va zbura spre (surpriză !) Gravity. Şi sincer să fiu, coloana sonoră cred că reprezintă singura categorie unde Gravity îşi bate la fund cu adevărat adversarii. În ceea ce priveşte cel mai bun cântec, principalii contracanditaţi sunt Let it Go (îmi cer scuze dacă dând click o să-l vedeţi pe Văru’) via Frozen versus Ordinary Love (sorry din nou) via Mandela:Long Walk to Freedom. A fost anul în care tata Nelson s-a stins din viaţă iar Globurile de Aur i-au răsplătit filmul, însă pentru Oscar mizez mai degrabă pe Frozen, în ciuda faptului că melodia pare ruptă din Pokemon.

MAKEUP / HAIRSTYLING

Voi aţi văzut cum îi şade lui Jared Leto în damă ? Credeţi că există ceva care poate bate asta ? Pe bune, îi dă zece clase distanţă lui Naomi, iar având în vedere că această categorie conţine doar trei candidaţi, nu încape îndoială cine va lua potul cel mare. Sigur nu Jackass.

FOREIGN LANGUAGE FILM

Dacă ar exista un premiu de popularitate, probabil câştigătorul ar fi Jagten. În ultimii ani Oscarurile s-au cam dat pe popularitate, de data aceasta vocile şoptesc însă în italiană, către un surprinzător The Great Beauty.

FILM EDITING

 Sau montaj, pe înţelesul tuturor. Spuneam mai devreme că Gravity va pleca destul de împovărat de la masa bogaţilor, dacă stau să mă gândesc mai bine există toate premisele ca Hollywood-ul să-l transforme într-o nouă Cenuşăreasă. Aş prefera orice în locul lui, dar mă tem că Gravity e bun, bun de tot pe partea tehnică (nici pe partea economică nu a stat rău cu încasările, dar să revenim la oile noastre). Aşadar, mi-aş dori orice altceva dar mi-e că Gravity stă cel mai bine. Iar.

CINEMATOGRAPHY

Când am scris astă toamnă reviewul la Gravity chiar am pomenit în mod special de Emmanuel Lubezki, cu siguranţă vom auzi de el şi pe viitor. Însă văzând Nebraska am avut senzaţia permanentă că fiecare cadru este o fotografie în sine. Una reală, de viaţă, abundentă în trăiri împletite cu trecuturi, speranţe şi iluzii. Da, poate că spaţiul extraterestru ne-a fost prezentat mai viu, mai natural şi mai aproape ca niciodată, însă Nebraska, lipsit de un atribut fundamental în Gravity – culoarea, este o succesiune de emoţii pictate cadru cu cadru, imagine cu imagine, secundă după secundă. Votul meu merge spre el, al Academiei este posibil să ia o direcţie mai banală.

ANIMATED FEATURE FILM

De la Toy Story 3 încoace nu am mai văzut nimic care să mă impresioneze iar Frozen pare un pic cam incomplet. M-ar bucura mult o victorie a marelui maestru Miyazaki care ne-a umplut sufletul cu bijuterii precum Sen to Chihiro no Kamikakushi, Mononoke Hime sau Hauru no ugoku shiro. Din păcate, The Wind Rises se pare că nu va ajunge şi pe ecranele noastre. Hollywoodul va alege probabil Frozen.

ADAPTED SCREENPLAY / ORIGINAL SCREENPLAY

 Trecem la categoriile mai serioase şi atingem o zonă mai delicată, având în vedere mulţimea infernală de rebuturi al căror punct de plecare fundamental greşit pleacă din poveste, mai precis din copierea unei alte poveşti care a avut succes cândva. Totuşi, anul acesta au prevalat inspiraţiile din istorie iar pentru categoria scenariu adaptat nominalizările sunt redutabile. 12 Years of Slave are şansele de partea lui, eu ţin cu Before Midnight care este, în fond, ca şi primele două sale surate, un film de scenariu. În ceea ce priveşte scenariul original, merg pe mâna Ei.

ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE / ACTOR IN A SUPPORTING ROLE

 Din simpatie pentru Somalia ar fi prea frumos ca Barkhad Abdi să plece acasă cu trofeul, dar piraţii Hollywoodului sunt mult mai vigilenţi decât tânărul Muse, aşa că deturnarea are şanse mari să se producă şi premiul să ancoreze în final către un Jared Leto. Trebuie să recunoaştem, nu-i uşor să joci un personaj cu ojă pe degete şi tocuri în picioare şi deşi fantezia americanilor pentru bărbaţi care joacă roluri de femeie nu e atât de mare precum cea pentru femei care joacă roluri de prostituate (nu mai puţin de 13 nominalizate de-a lungul timpului au primit distincţia pentru o astfel de ipostază), precedente există (a se vedea Tootsie sau Some like it hot). Aşadar, Jared se poate considera câştigător iar Abdi va primi măcar şampanie.

La feminin lucrurile sunt puţin mai complicate. Julia Roberts părea deja istorie pentru mulţi iar pentru respectabila doamnă Squibb ar fi un efort măricel să se ridice de la locul dumneaei (mai ales dacă n-au plasat-o în primul rând) şi să se mişte până la scenă şi înapoi. Orice, numai să nu i-l dea lui Lawrence, tipa e chiar enervantă (cred că e fecioară sau capricorn, în orice caz, o zodie din asta naşpa). Casele de pariuri o văd ca principală favorită pe Lupita Nyong’o, Globul a ajuns la mai sus numita, eu merg totuşi pe negresă.

ACTRESS IN A LEADING ROLE / ACTOR IN A LEADING ROLE

 Uite aşa ajungem în zona de top, adică acolo unde doamnele care vor defila pe covorul roşu vor avea cele mai exorbitante (o fi corect ?) accesorii şi ţinute. Fără supărare, Bullock poate sta în banca ei (nu meriţi premiul cel mare doar pentru că apari în lenjerie, deşi pentru Sandra această ipostază este la fel de rară ca băieţii din viaţa lui Ellen Degeneres), însă Meryl Streep şi Judi Dench sunt două veterane care au tot dreptul să-l revendice pe micuţul aurit. Şi totuşi Amy Adams este prezenţa fulminantă şi singura neoscarizată din cele cinci (Bullock, Blanchett şi Dench au câte unul iar Streep, cu trei trofee deja în galerie, ar egala-o pe Hepburn), aşa că votul meu de încredere merge spre ea, deşi Blanchett pare că vrea să i-l fure.

Să vedem şi băieţii cum stau, multe voci îl aclamă agresiv pe DiCaprio (nu vă temeţi, sunt şanse mici să devină un nou Peter O’Toole pe care, btw, îl vom vedea prezent în rubrica celor trecuţi în nefiinţă în 2013), dar McConaughey este pur şi simplu formidabil în Dallas Buyers Club. La fel de formidabil este şi Bruce Dern, deşi tind să cred că de la bun început lucrurile au fost destul de clare la această categorie. M-a surprins un pic absenţa lui Tom Hanks de pe lista de nominalizări, deşi la câte a strâns omul acesta de-a lungul vieţii, probabil că nu e neapărat un lucru rău că l-au omis de pe listă.

DIRECTING

 Alexander Payne s-a impus mai degrabă ca scenarist decât ca regizor, Scorsese ar trebui să-şi cumpere o nouă vilă pentru a face loc încă unui trofeu iar Cuarón ar merita oscarizat pentru filme precum Y Tu Mama También decât pentru Gravity, şi totuşi statistica e de partea lui. American Hustle şi The Wolf of Wall Street mi se par cumva similare ca stil, iar 12 Years of Slave are cadourile asigurate sub partea lui de brad. Probabil mexicanul va merge acasă cu premiul în buzunar, deşi, încă o dată, nu i l-aş fi acordat pentru Gravity.

BEST PICTURE

Badabing badaboom, momentul mult aşteptat, ultima categorie a Oscarurilor care, ca să facă lucrurile mai interesante, a adăugat din 2010 nouă participante în loc de cinci, ne furnizează de data aceasta o serie de filme care chiar merită văzute. Favoritul meu este Her, poate filmul cu cele mai mici şanse de a intra în posesia premiului, însă nu acesta este argumentul meu ci inteligenţa prin care portretizează un individ care s-ar putea găsi în număr mare prin societate într-un univers destul de apropiat. Probabil că tot în acel univers destul de apropiat Hollywoodul va acorda Oscarul unui astfel de film, până atunci spiritul american dictează 12 Years A Slave pentru că sentimente de vinovăţie şi pentru că open-mindness. Om trăi şi om vedea.

PS: Nu neglijaţi Philomena, deşi un film micuţ ca ambiţii, este superb desenat iar scena din final oferă un delicat moment de înţelegere, compasiune şi iertare.

Acestea fiind zise, nu o să vă urez o noapte bună ci să ne revedem nesomnoroşi peste câteva ceasuri.

Posted in Pareri | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

The Wolf of Wall Street

Biografic, SUA, 2013

Distribuţie: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Matthew McConaughey, Kyle Chandler, Rob Reiner, Jon Favreau, Joanna Lumley          

Regie: Martin Scorsese

Tagline: Sell me this pen !  

Image

Un lucru e bun: băieţii de peste ocean s-au mai domolit cu reciclarea de material folosit anterior aka remake / prequel / sequel şi s-au apucat să transpună pe celuloid mai multe evenimente reale / biografii ca niciodată. Unde e câştigul ? Între a mi se deforma o experienţă trăită intens cândva şi a urmări ecranizarea unui lucru petrecut dar ȋncă neȋnfăţişat, optez cu plăcere pentru a doua variantă. Faptul că nu mai puţin de şase din cele nouă nominalizate la Oscar la categoria „cel mai bun film” de anul trecut au ȋn spate un fundament real mi se pare un mic pas ȋnainte pentru Hollywood.

Lupul de pe Wall Street spune povestea lui Jordan Belfort, un broker care a transformat o firmă aproape fictivă ȋntr-un imperiu financiar pe baza fraudei de tip „pump-and-dump”, prin care preţurile acţiunilor la bursă erau crescute artificial pentru a fi vândute la sume nejustificat de mari ȋn raport cu valoarea de achiziţie. Trecând peste detaliile de business, TWOWS oferă un tablou excelent asupra lăcomiei nesfârşite, bestializării omului mânat de impulsuri şi patimi şi pervertirii ce intervine când banii mutează din mijloc ȋn scop.

Ca să ȋnţelegem şi să apreciem Lupul la adevărata valoare, ar trebui să ȋncepem cu ultima scenă: Belfort, ȋn timpul unui coaching despre ȋmbogăţire, le cere participanţilor să ȋncerce să-i vândă un pix. Privirile de pe feţele lor redau eşecul ȋncă ȋnainte de ȋncercare şi ne dăm instantaneu seama că puterea oricăruia dintre ei de a convinge este nulă. Sunt nişte oameni care nu pot influenţa ȋnsă pot fi manipulaţi cu lejeritate. Ei reprezintă „lumea normală” la care Belfort face referire la un moment dat ȋn film (But who the fuck wanted to live there ?). Ei sunt lumea căreia universul lui Belfort i s-ar părea obscen dacă nu ar fi eminamente ȋnvăluit ȋntr-un cumulonimbus de speranţă, lumea care pentru Belfort există doar ca deversoare financiare ce umplu un lac de acumulare fără de margini. Asemenea prostituatelor, aceşti clienţi buni de plată sunt acolo doar pentru plăcerea celor care ȋi folosesc, ȋnsă inferior prostituatelor, a căror ierarhie cuprinde, totuşi, trei clase distincte (blue chips, NASDAQs and pink sheets) şi care primesc sume frumuşele ȋn schimbul serviciilor, ei sunt de un singur fel – cei care plătesc, din ce ȋn ce mai mult, momiţi cu apariţia fantomatică a irealului profit.

Una dintre principalele critici primite de Lup ȋl defineşte ca fiind obscen. Obscenitatea există la cote ridicate, dar ea nu trebuie căutată ȋn film per se ci ȋn lumea pe care o prezintă, a unei haite ȋnfometate care se hrăneşte din speranţele celor mulţi, celor ȋndatoraţi, celor care cred că lupii sunt acolo pe post de fideli companioni versus prădători sângeroşi şi feroce. Nu trebuie să ne mire că universul haitei colcăie de lăcomie, patimi, droguri, sex şi alcool. Mai mult decât refugii de ocazie, ele devin imperative pentru ca viaţa ȋn acest paradis al minciunii şi nestăpânirii să capete dacă nu o direcţie, măcar un ritm.

Obscenitatea aparentă a filmului transpare ȋn lipsa unui termen de comparaţie a universului brokerilor făţarnici. Lumea normală se află la celălalt capăt al liniei telefonice, indivizii ei sunt uşor de păcălit, se agaţă de promisiunile deşarte ȋn speranţa că ziua de mâine le va aduce mai mult, simple clape care abia atinse deschid seifuri de dimensiuni diferite. Intruşii nu-şi au loc ȋn mijlocul lupilor decât pe post de hrană. Belfort se descotoroseşte de soţia sa instantaneu când o ȋnlocuitoare mai adaptată poftelor sale ȋşi face apariţia ȋn prim-plan, un broker tânăr este linşat pentru impertinenţa de a-şi curăţa acvariul ȋn timp ce banii curg din receptoare, până şi celebrul CEO al unei renumite case de modă este la un pas de a fi sfârtecat pentru că discursul său este lipsit de o condiţie elementară pentru a stârni simpatia lupilor – agresivitatea.

S-a mai spus că filmul nu converge către un mesaj, că tabloul oferit este unul pervers iar protagoniştii săi sunt lipsiţi de orice rămăşiţă de etică, pe alocuri dezgustători şi repulsivi. De acord, dar cu atât mai mult trebuie să ȋnţelegem adevărata natură a giganţilor parazitari care tronează peste iluziile celor creduli şi care ajung să privească nonşalant din vârful muşuroiului peste lucrătoarele care le alimentează zilnic domnia. Cunosc persoane dezamăgite de final. Personal sunt dezamăgit de realitatea acelui final. Belfort s-a ales cu mai puţin de trei ani de ȋnchisoare (ȋn realitate a petrecut numai 22 de luni ȋntr-o ȋnchisoare federală unde, foarte probabil, nivelul său de trai a fost mai bun decât cel al majorităţii clienţilor pe care ȋi tâlhărea pe când Stratton Oakmont ȋşi avea sediul ȋntr-un garaj), ȋnsă prejudiciul adus populaţiei nu va putea fi vreodată egalat. Cel puţin nu ȋn această societate.

Poate că la noi procentajul populaţiei care cumpără acţiuni la bursa de valori este net inferior celui american. Poate că brokerii noştri nu sunt nişte personaje atât de demonizate şi poate că nu avem cultul bancar de peste ocean. Ar fi totuşi un exerciţiu de imaginaţie util dacă am vedea ȋn personajele lacome şi perfide din film clasa politicienilor care ne conduc. Diferenţa nu ar fi una de fond cât una de context. Aceleaşi minciuni reciclate, aceleaşi fraze devenite refren de cântec prost dar care de fiecare dată ajunge să fie fredonat de publicul larg, ȋnfiripate inconştient ȋn memoria colectivă, aceiaşi patogeni care devorează morala şi pe care, chiar dacă nu ȋi vedem cu ochiul liber, ştim că le dansează prin sânge lupilor autohtoni, gata să se transmită prin muşcătura silenţioasă la următorul purtător.

Edificatoare pentru arta ȋnşelătoriei şi a oratoriei mincinoase de cel mai ȋnalt nivel este scena ȋn care tatăl lui Belfort (spumos de coleric aici Rob Reiner) intră peste patru lupi pentru a-i lua la ȋntrebări cu privire la cheltuielile extrem de ridicate ale companiei pe ultima lună. La un moment dat, scandalizat la culme de o notă de plată exorbitantă ridicată la 26 000 $, Max Belfort exclamă – What are these sides ? They cure cancer ?   – pentru ca principalul asociat al fiului său să ȋi confirme perfect relaxat, lăsându-l preţ de câteva secunde perplex, ca un copil care ȋşi recapătă brusc credinţa ȋn Moş Crăciun când părinţii ȋi arată un fes roşu cu beculeţe.

Lupul de pe Wall Street oferă trei ore pe care nu le simţi, dirijate cu un fler impecabil de veteranul Scorsese, ȋncărcate cu o tonă de umor (se râde constant şi copios), tensionate ȋntr-un ritm care te face să te ȋntrebi dacă nu cumva norişorii halucinogeni din jurul protagoniştilor au trecut de partea cealaltă a ecranului. Performanţele actoriceşti sunt redutabile şi nu mă refer aici musai la mister Titanic (al cărui agent e plătit, probabil, cu greutatea sa ȋn platină) cât i-aş aduce ȋn vorbă pe Jonah Hill,  Rob Reiner şi brilianta Joanna Lumley via Aunt Emma, un fel de mătuşica Tamara pentru Belfort.

Dincolo de obscen, de cascadele de animalitate şi decadenţă, de memorabilele secvenţe de extaz hipiot amestecat cu deliruri bahice şi orgii feliniene rămâne totuşi o ȋntrebare: oare un astfel de univers opulent şi grotesc există de sine stătător, ca o componentă indivizibilă a societăţii, sau pentru că noi, Ceilalţi, semnăm tacit ȋntr-o condică a naivităţii prin care ȋi atestăm pueril şi decisiv existenţa ?

4* out of 5*

http://www.youtube.com/watch?v=iszwuX1AK6A

Posted in Recenzii | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Top Road Movies

Am zis să încerc ceva diferit. Ştiu că nu e tocmai anotimpul călătoriilor, dar cu atât mai mult pentru a privi un film şi a ne face poftă de plimbare în sezonul care va urma. Sunt convins că ştiţi sau măcar intuiţi ce înseamnă un road movie. Teoria ne spune că este vorba de o peliculă a cărei acţiune se desfăşoară, aţi ghicit, de-a lungul unei călătorii; călătorie în care, de regulă, personajele îşi schimbă viziunea generală despre viaţă sau chiar obiceiuri, perspective, mentalităţi. Această categorie de filme este un pic aparte, deoarece de regulă se transcend genuri, nefiind o părticică dintr-o categorie mai largă ci o încadrare de sine stătătoare. Road movie-urile au apărut cu multe decenii în urmă însă sfârşitul anilor ’60 / începutul anilor ’70 au adus cu sine un adevărat val de pelicule construite într-un stil total neconvenţional, aşa că nu e de mirare că douăsprezece din cele patruzeci de piese prezentate mai jos datează din acea perioadă. De asemenea, unele nume sonore de actori / regizori au avut o afinitate consistentă pentru road movies, merită citaţi aici Jim Jarmusch, Jack Nicholson, Jean-Luc Godard, Wim Wenders sau Warren Oates. Faptul că lucrurile se petrec în mişcare poate fi captivant dar totodată enervant pentru spectatorii care preferă o desfăşurare mai aşezată, mai calmă.

Înainte de a vedea nominalizaţii aleşi de mine fac o ultimă precizare importantă: lista de mai jos nu se vrea nicidecum exhaustivă; în alcătuirea ei am încercat să triez filmele care se apropie cât mai mult cu putinţă de definiţia de road movie, lăsându-le deoparte pe cele care s-ar încadra într-o sferă asemănătoare dar nu identică precum cea de chase film (film de urmărire – The Fugitive, North by Northwest, Face/Off etc.). A trebuit, din motive de spaţiu şi timp să renunţ la unele road movie-uri (cu părere de rău pentru Natural Born Killers, Ulysses Gaze şi altele) în favoarea celor alese. Nu în ultimul rând, a fost un efort măricel să aleg, să văd şi să revăd aproape treizeci de producţii pentru care amintirile fie nu existau, fie începeau să se cufunde într-un văl de ceaţă. Au fost multe ore frumoase petrecute pentru a vedea peliculele care constituie acest top, încă la fel de multe pentru a mă documenta şi a aşterne rândurile de mai jos. O mulţumire faină din partea voastră care m-ar bucura mult ar fi să puteţi veni cu o sugestie, o părere, fie şi un film pe care credeţi că l-am omis sau care v-a umplut nişte minute cu folos; road movie, desigur. Dar asta la final, simt că am vorbit destul, haideţi să vedem ce a ieşit🙂

40. Dead End

SUA/Franţa, 2003; Regie: Jean-Baptiste Andrea, Fabrice Canepa; Distributie: Ray Wise, Lin Shaye, Mick Cain 

Dead End

Deschidem acest top cu un horror destul de cuminte, adică aproape fără sânge. Nu şi fără salturi cardiace, căci suspansul este bine hrănit şi inteligent desenat iar concluzia ne va duce cu gândul la splendidul twist din Identity. Plăcută senzaţia de a vedea un film de nişă în care clişeele nu sunt deloc clişee ci chiar converg spre un deznodământ neaşteptat.  Ingrediente: noapte, întuneric, apariţii misterioase, dispariţii misterioase, tensiune, momente tip „nu mă duc singur la baie”.

Despre ce e vorba: Aparent avem de-a face cu un horror banal în care personajele pier unul câte unul. Finalul ne dezvăluie soluţia unui puzzle mult mai inteligent.
Cu ce se merge: Maşina familiei, care sigur că se mai şi strică
Unde duce drumul: Departe în noaptea din ce în ce mai întunecată, spre dubiosul şi inaccesibilul Marcott.
Moment memorabil: Apariţia Cadillacului negru va crea un efect similar electricităţii statice pe epiderma antebraţului.
Adaptare neaoşă: O familie pleacă la grătar. Nu numai că se pierd pe drum, dar uită şi de unde au plecat.

39. Dumb and Dumber

SUA, 1994; Regie: Peter Farrelly; Distribuţie: Jim Carrey, Jeff Daniels, Lauren Holly, Mike Starr

Dumb and Dumber

Cam pe când eram eu pui rulau pe Cartoon Network, printre altele, desenele cu Harry şi Lloyd. Ce nu ştiam pe atunci e faptul că au fost făcute după filmul omonim în care Jim Carrey scoate pe rând toţi aşii din mânecă spre a ne face să râdem copios. Pentru cei care îl ştiu (şi majoritatea ar cam trebui) nu va fi nicio surpriză constatarea că porţia de râs vine garnisită pe ici, pe colo,  cu scălâmbăieli exagerate, momente mai greţoase sau tip „hmm ooook”. Una peste alta, se râde şi se râde bine, deşi destinaţia, spre deosebire de restul comediilor din top, este însuşi absurdul. Poate că ajutate de un scenariu mai consistent, eventual sub bagheta unui alde Stiller sau Russell, poantele lui Carrey ar fi ţintit mai adânc în suflet. Nu-i bai, nici Airplane n-are un Dumnezeu iar asta nu-l împiedică să treacă agale drept una din cele mai bune comedii ever; iar dacă ţineţi cu tot dinadinsul la ceva mai consistent cu nenea Jim, aveţi oricând la dispoziţie The Eternal Sunshine sau Truman Show.

 Despre ce e vorba: Doi tolomaci vor să-i returneze servieta unei tipe sexoase care chiar nu are nevoie de ea. Păzea !
Cu ce se merge: Cei din generaţie cu mine, mai ştiţi dubiţa cu aspect de cuţulache, nu ?
Unde duce drumul: Spre Aspen care, surprinzător, nu e în Nebraska
Moment memorabil: Se râde des şi bine, unii ar opta pentru faza cu ardeii iuţi, eu m-am prăpădit la cea cu poliţaiul care îi opreşte pentru consum de alcool.
Adaptare neaoşă: Caut o prietenă da’ nu găsesc vs O telecomandă – două

38. Zabriskie Point

SUA, 1970; Regie: Michelangelo Antonioni; Distribuţie: Mark Frechette, Daria Halprin

Zabriskie Point

Primul film american al lui Antonioni este totodată şi unul dintre cele mai lipsite de conţinut ale marelui cineast european. Simbolistica aparentă nu duce pe un teren solid, iar personajele, având asociate replici străvezii, par a fi nişte marionete cărora li s-au tăiat o parte din sfori. Departe de a blama un titan al cinematografiei, scenele din film nu sunt corelate iar problema nu rezidă musai în inconsistenţă (vezi Weekend-ul lui Godard un pic mai încolo), cât în nepotrivirea pe toate planurile între gesturi, acţiuni, replici şi cadre. Şi totuşi nonsensul este retuşat cu un touch artistic impresionant, iar dincolo de deriva în care personajele şi spectatorul se zbat deopotrivă, răzbat explozii de sunet şi lumină. Păcat că originea acestor erupţii ne este insuficient elucidată.

Despre ce e vorba: Un tânăr căutat de autorităţi pune mâna pe un avion şi zboară în mijlocul deşertului. Acolo întâlneşte o fată de care se îndrăgosteşte.
Cu ce se merge: Avion, cu motor, …
Unde duce drumul: Fix în mijlocul pustiului
Moment memorabil: Explozia din final şi momentul superb care o succede, cu accente psychedelice date de Come in number 51, your time is up de Pink Floyd. Cărţile care erup de pe rafturi, alimentele care explodează din frigider, bucăţile de lemn, plastic şi metal împrăştiate ca o masă informă, totul asamblează în minte imaginea începutului cosmic, câteva minute în care uităm că scena în sine, ca şi celelalte de altfel, nu are niciun liant care să o ţină aproape de restul.
Adaptare neaoşă: El se dă jos pe bicicletă în mijlocul câmpiei, o întâlneşte şi nu o iartă. Eventual incendiază şi un bordei.

37. Diarios de motocicleta

Argentina/Chile/Peru/Brazilia/SUA, 2004; Regie: Walter Salles; Distribuţie: Gael Garcia Bernal, Rodrido de la Serna

Diarios de motocicleta

Fani ai lui Che de pretutindeni, uniţi-vă ! Aveţi în faţă o producţie despre El Grande Dictador a cărei acţiune se petrece pe când acesta era încă un tânăr plin de idealuri. Plecat de acasă în prag de a deveni doctor pentru a cutreiera împreună cu bunul său prieten, Alberto Granado, de profesie biochimist, meleagurile sălbatice ale Americii de Sud, Fuser (Guevara) învaţă despre nevoile şi duritatea traiului oamenilor simpli, propunându-şi să elimine asuprirea lor de către structurile capitaliste opresive. Până aici toate bune, doar că portretul exagerat de romanţat al celui ce avea ulterior să se fi făcut vinovat printre altele de genocid şi tortură îl apropie pe Che mai mult de Maica Tereza decât de revoluţionarul marxist ce urma să devină.

Despre ce e vorba: Excursia întreprinsă de tânărul Guevara de-a lungul Americii de Sud
Cu ce se merge: Recitiţi titlul. O cheamă La Poderosa şi rezistă mai puţin de jumătate din drum. Se mai călătoreşte cu vaporaşul sau pe jos.
Unde duce drumul: Spre revoluţie. Viva !
Moment memorabil: Scena de la Machu Picchu, care nu prea are legătură cu Guevara, dar ipoteza unei Americi de Sud dominată de urmaşii incaşilor, nu ai spaniolilor, dă naştere unor scenarii interesante.
Adaptare neaoşă: Ceauşescu pleacă pe bicicletă să înfăptuiască turul Olteniei. La ieşirea din Scorniceşti i se sparge roata, porneşte pe jos spre Bucureşti şi devine ulterior conducător de ţară.

36. Monsters

SUA, 2010; Regie: Gareth Edwards; Distribuţie: Scoot McNairy, Whitney Able

Monsters

Îmi plac filmele care îşi depăşesc sfera restrânsă a unui subgen mai puţin productiv cum e creature-film-ul şi reuşesc o emanaţie plăcută. Aţi face o mare greşeală dacă aţi considera Monsters un film cu monştri, căci din toate posibilităţile de a-l descrie, în pofida titlului aceasta ar fi cea mai restrictivă. Este mai degrabă o ilustrare a viziunii umane despre ceea ce înseamnă suprauman ca putere şi despre demonizarea unor fiinţe doar pentru că ar putea face rău, nu neapărat pentru că îl şi fac. Vorbim, desigur, despre o călătorie de-a lungul căreia pericolele pândesc din întunericul junglei iar camera se învârte ameninţător, prevestind lucruri rele care poate vor urma sau nu. Giganticele creaturi sunt însă doar un pretext pentru a sublinia diferenţa între ceea ce ni se pare că ne ameninţă şi ceea ce este.

Despre ce e vorba: O sondă spaţială prăbuşită deasupra Mexicului dă în curând naştere unor forme de viaţă extraterestre. Un fotograf aflat în zonă este angajat de patronul revistei pentru care lucrează să o transporte în siguranţă peste graniţă pe fiica acestuia. Intuibil, lucrurile nu merg ca pe roate şi singura cale de acces devine prin zona infestată.
Cu ce se merge: Tren, maşină, barcă, se mai şi aleargă un pic.
Unde duce drumul: Dincolo de graniţă, dar oare lucrurile mai sunt la fel ?
Moment memorabil: Întâlnirea dintre cele două creaturi uriaşe din final ilustrează perfect proverbul Es gibt keinen anderen Teufel als den den wir in unserem eigenen Herzen haben
Adaptare neaoşă: Putem înlocui la fel de bine creaturile din film cu urşii mâncători de oameni din munţii patriei. Teama insuficient justificată există.

35. O Brother, Where Art Thou

SUA, 2000; Regie: Joel Coen, Ethal Coen; Distribuţie: George Clooney, John Turturro, Tim Blake Nelson, John Goodman, Holly Hunter

O Brother, Where Art Thou

Într-o zi cei doi Coeni s-au uitat peste ce au făcut în trecut şi s-au gândit că le lipseşte o ecranizare a Odiseei. N-au stat mult pe treabă, au plasat acţiunea în timpul marii crize economice şi au realizat o comedie şugubeaţă în inimitabilul lor stil, preluând elemente din epopeea homeriană dar şi trimiteri către genialul Sullivan’s Travels (răbdare, va veni). Cei trei protagonişti, proaspăt evadaţi, se lovesc în periplul lor de pastori, membri Ku-Klux-Klan, Baby Face, politicieni, oameni ai muncii, punctându-se cu atenţie fiecare element al respectivei perioade. Cu siguranţă fraţii Coen au comedii mai bune (chiar trebuie să revăd Fargo), dar fanii lor şi nu numai s-ar putea delecta şi cu pelicula de faţă fără prea multe regrete.

Despre ce e vorba: Trei condamnaţi evadează şi încearcă să dibuie o comoară ascunsă, având în spate un urmăritor foarte îndârjit.
Cu ce se merge: mai pe jos, mai cu maşinuţa, mai cu o bilă de fier prinsă de picior
Unde duce drumul: Mnoah, sigur n-aţi citit Odiseea ?
Moment memorabil: Întâlnirea cu KKK ul. Nenea Tarantino sigur a tras cu ochiul pe aici când a scris Django.
Adaptare neaoşă: Becali, Năstase şi Babiuc scapă din închisoare. Becali e prins şi vârât înapoi în timp ce ăilalţi doi se miră că afară e criză.

34. Marfa şi banii

România, 2001; Regie: Cristi Puiu; Distribuţie: Alexandru Papadopol, Dragoş Bucur, Ioana Flora, Răzvan Vasilescu, Luminiţa Gheorghiu

Marfa si Banii

E pe bune ? o să întrebaţi. Da, e foarte pe bune, Marfa şi banii e marfă şi merită banii. Deşi îţi dă senzaţia că l-ai putea face şi tu cu o cameră de buzunar în timp ce rulezi pe A2 spre mare, filmul chiar se îndreaptă spre o concluzie bine închegată care ne relevă dedesubturi din realitatea celeilalte Românii. Sau acesteia, depinde de care parte te afli. Ba s-au plâns câte unii că sunetul e prost. Este, doar e făcut odată cu filmarea, dar aş zice că asta sporeşte senzaţia de „road” şi conferă un plus de autenticitate peliculei. Se înjură consistent, se vorbeşte mult în dulcele stil românesc dar nimic nu e enervant şi simplitatea aparentă este treptat substituită de întrebări ale căror răspunsuri cer nişte momente de reflexie.

Despre ce e vorba: Un gigel cu prietenul lui şi prietena prietenului lui merg la Bucureşti să livreze nişte pachete suspecte. Nu aflăm ce e în ele, dar aflăm cât e de periculos să livrezi pachete suspecte.
Cu ce se merge: Un mini-van care face 4 ore de la Constanţa la Bucureşti. Mai bine luau Săgeata..
Unde duce drumul: No la Bucureşti, n-auzi ? Şi înapoi.
Moment memorabil: Deznodământul pasagerilor din jeep ridică tensiunea la un nivel care contrabalansează excelent jumătatea comică a peliculei.
Adaptare neaoşă: Păi nu v-aţi prins că e film românesc ? E film românesc, ce dracu ! Mai neaoş de-atât …

33. Weekend

Franţa, 1967; Regie: Jean-Luc Godard; Distribuţie: Mireille Darc, Jean Yanne

Weekend

Nu o să vă mint spunându-vă că am savurat Weekend-ul godardian. E un film care solicită multă pregătire, răbdare, efort de a înţelege. E un film pe care poţi să-l destitui după primele secvenţe sau să rumegi la el ore şi zile întregi. Un experiment despre o societate lipsită de reguli, de standarde, de valori, despre o societate brutală, fără sens, un iad uman suportabil în care tortura este camuflată percepţiei imediate pândind din nonsensul vieţii. Premeditat, Godard a absolvit acest film de structura narativă pentru a îl elibera de realitatea simulată, de fapt o reprezentare ideologică a realităţii curente, şi pentru a oferi un portret brut dar curat în locul unuia structurat şi sintetic. Ce rămâne este o societate brutală, haotică, obscenă ale cărei evenimente pot fi asimilate în orice cantitate şi ordine se doreşte. A se trata cu mare atenţie !

Despre ce e vorba: O călătorie de weekend se transformă într-un apocalips al burgheziei franceze.
Cu ce se merge: Chiar nu are importanţă.
Unde duce drumul: În sens invers evoluţiei.
Moment memorabil: Enormul ambuteiaj în miezul căruia camera aflată în mişcare surprinde esenţa unei civilizaţii retrograde. Pe parcursul celor şapte minute se face tranziţia de la banal la suprarealist şi grotesc.
Adaptare neaoşă: Sincer, cred că la noi e mai rău ca în film.

32. Little Miss Sunshine

SUA, 2006; Regie: Jonathan Dayton, Valerie Faris; Distribuţie: Abigail Breslin, Greg Kinnear, Paul Dano, Alan Arkin, Toni Collette, Steve Carell

 Little Miss Sunshine

Micuţa Olive, cel mai tânăr membru al familiei Hoover, îşi doreşte să participe în finala unui concurs de frumuseţe pentru fetiţe. Deşi ne putem da repede seama de şansele pe care le-ar avea, ea surprinde rămânând cel mai optimist şi inocent membru al unei familii pentru care americanii folosesc mult mai potrivitul termen „dyslexic”, compusă dintr-un tată purtător de discursuri motivaţionale oarbe, un bunic care prizează, un unchi cu tentativă de suicid, un frate hater care a făcut pact cu muţenia şi o mamă încurajatoare. Călătoria către împlinirea sau demontarea unui vis este un prilej ca fiecare membru să-şi revizuiască eşecurile anterioare şi să vadă în demersul fetiţei o posibilă revanşă în faţa propriului trecut.

Despre ce e vorba: Un show, o călătorie, o participare, o iluzie, o lecţie, viaţa.
Cu ce se merge: Într-un mini VW van galben, să încapă toată familia.
Unde duce drumul: Către realitate, adică universul acela imaginar unde iluziile şi visele sunt înlocuite de concret.
Moment memorabil: Familia urcă pe scenă. O nebunie care transformă un eşec absolut într-un moment de nepăsare şi extaz. Cum spune o reclamă, împreună suntem mai puternici.
Adaptare neaoşă: O fetiţă carismatică ajunge în finala de la ‘Românii au talent’. Pierde în faţa lui Gog.

31. True Romance

 SUA, 1993; Regie: Tony Scott; Distribuţie: Christian Slater, Patricia Arquette, Dennis Hopper, Val Kilmer, Gary Oldman, Brad Pitt, Christopher Walken, Bronson Pinchot, Samuel L. Jackson, James Gandolfini, Tom Sizemore

 True Romance

Al doilea scenariu al lui Quentin Tarantino după Reservoir Dogs a fost transformat într-un film cu o distribuţie galactică, după cum probabil aţi remarcat parcurgând lista de mai sus. Producţia pare să izvorască dintr-un B-Movie autentic dar, aşa cum îl cunoaştem pe domnul Quentin, nici violenţa excesivă, nici trădările, iubirile, confruntările sau răzbunările nu sunt întâmplătoare sau gratuite, nici cuplul alcătuit dintr-un loser pasionat de filme în genul menţionat mai sus şi o abia-prostituată nu se rezumă la a-şi accepta condiţia. Alte ingrediente ? Mafioţi, droguri, tortură, o cursă nebună, un final incendiar şi un film de acţiune sută la sută à la Tarantino. De văzut cu o găleată mare de popcorn lângă voi. Ah, încă ceva, Patricia Arquette e într-un mare fel.

Despre ce e vorba: Clarence şi Alabama se întâlnesc la film. Se doresc, petrec o noapte împreună şi se hotărăsc să rămână. El îi împuşcă peştele, se trezeşte cu o găleată de droguri în braţe şi de aici începe fuga.
Cu ce se merge: Maşina
Unde duce drumul: Spre un sfârşit care ne va aminti deopotrivă de Reservoir Dogs şi Kill Bill.
Moment memorabil: Aş lăsa deoparte jocul de-a „v-aţi împuşcatelea” din final pentru cafteala fabuloasă dintre Alabama (Arquette) şi Virgil (Gandolfini).
Adaptare neaoşă: Se întâlnesc la meci, intră într-un conflict cu nişte cămătari şi fug cu banii şi cu toată mafia pe urme.

30. Borat

SUA, 2006; Regie: Larry Charles; Distributie: Sacha Baron Cohen, Ken Davitian, Pamela Anderson

Borat

Vulgar ? Da ! De prost gust ? Ohoho ! Amuzant ? Foarte ! Cum aşa ? Păi, se ia primitivismul şi faţada pestriţă şi izbitoare a unei lumi înapoiate şi se transplantează într-o lume aparent civilizată dar alcătuită în esenţă din mase de idioţi. Nu v-am convins ? Urmărind filmul vă veţi da seama că neghiobiile unui individ necivilizat, dar altfel bine intenţionat, pălesc în comparaţie cu idiosincrasiile unei societăţi devorate printre altele de prejudecăţi sociale, manipulare politică şi consumerism. Borat este antisemit, deşi nu s-ar zice că ştie cum arată un evreu, este homofob, deşi nu ar recunoaşte un pederast, ba chiar s-ar implica fără să-şi dea seama în activităţi cu puternică tentă homosexuală. Toate prejudecăţile sale rasiale au la bază voia guvernului unui popor şi preconcepţiile ridicate la rang de lege. Sună cunoscut, nu ?

Despre ce e vorba: Sacha Baron Coen vine tocmai din Kazakhstan ca să trăiască visul american. Avem speranţe..
Cu ce se merge: Metrou, maşină, autobuz, etc.
Unde duce drumul: La Pamela Anderson. De vis !
Moment memorabil: Se râde mult şi bine, dar la scena în care Borat intră într-un hotel etalându-şi limbajul proaspăt învăţat am căzut de pe scaun – What’s up with it, Vanilla face? Me and my homie Azamat just parked our slab outside. We’re looking for somewhere to post up our Black asses for the night. So, uh, bang bang, skeet skeet, nigga. Just a couple of pimps, no hos.
Adaptare neaoşă: Borat de România merge în Kazakhstan să descopere civilizaţia.

29. Broken Flowers

 SUA, 2005; Regie: Jim Jarmusch; Distribuţie: Bill Murray, Julie Delpy, Sharon Stone, Tilda Swinton, Jessica Lange, Frances Conroy, Jeffrey Wright

 Broken Flowers

Don Johnston, un Don Juan ajuns la o vârstă (apropierea numelor nu e deloc întâmplătoare) află că are un urmaş zămislit cu două decenii în urmă. Problema lui e că nu se ştie cu cine, iar apaticul personaj abia dacă simte vreo nevoie de a se urni în căutarea celuilalt părinte, una dintre numeroasele lui foste. Cu un shortlist redus la patru candidate, Don porneşte împins de la spate de Winston, un prieten cu aspiraţii de detectiv şi o poftă de viaţă diametral opusă. De-a lungul călătoriei facem cunoştinţă cu iubirile lui Don de altădată şi intuim pe alocuri o umbră de tristeţe pe care acesta ar fi lăsat-o asupra fiecăreia dintre ele. Dacă Don îşi va regăsi sau nu odrasla contează mai puţin iar decizia vă aparţine; mai importantă este atitudinea sa faţă de a-şi dori sau nu un copil, iar paleta de emoţii cuprinde deznădejdea, nostalgia şi un dor indefinit, temperate de o aparentă monotonie à la Jarmusch.

Despre ce e vorba: Bill Murray, patru candidate, un eventual fiu, nişte descoperiri interioare
Cu ce se merge: I’m a stalker in a Taurus.
Unde duce drumul: Către dorinţa de a vedea cum arată acel fiu
Moment memorabil: Întâlnirea lui Don cu adolescentul din final, despre care putem doar intui că îi este rudă. Confuzia şi decepţia personajului sunt de neuitat.
Adaptare neaoşă: Florin Piersic pleacă să-şi caute fiul fantomă pe la cele nouăsute nouăzeci şi nouă de foste.

28. Sideways

 SUA, 2004; Regie: Alexander Payne; Distribuţie: Paul Giamatti, Thomas Haden Church, Virginia Madsen, Sandra Oh

 Sideways

Iată un film despre doi prieteni, unul divorţat, altul pe punctul de a căsători, unul pasionat de vin, celălalt de femei, unul în mijlocul ratării depline, celălalt apropiindu-se cu paşi mari spre ea. În ţinutul vinurilor, întâlnirea cu două femei, prietene la rândul lor, le va schimba un pic percepţia despre frumuseţea vieţii, oglindită doar pe jumătate într-un pahar de vin sau într-un trup cald, trăgându-i tot mai aproape de conştientizarea eşecului aproape total care pluteşte pe deasupra traiului ce îl duc. Sideways este un film fin care conturează o paralelă superbă între atracţia de a te refugia într-o beţie sau aventură şi confuzia de a doua zi, precum şi între acele momente de plăcere care ne distrag atenţia şi derizoriul în care ne zbatem. Probabil o comedie, dar dincolo de stropii de vin se întrevăd adevăratele drame.

Despre ce e vorba: Un scriitor fără succes şi totodată mare amator de vinuri îşi duce prietenul într-o călătorie printre podgorii cu o săptămână înainte de nunta acestuia.
Cu ce se merge: Cu poftă de vin şi femei.
Unde duce drumul: Spre vin şi femei. Şi spre o tristeţe lăuntrică
Moment memorabil: Miles descrie calităţile şi raritatea unui Pinot, un monolog rafinat şi uman prin care personajul se dezvăluie în mod inconştient.
Adaptare neaoşă: Ion şi Gheorghe merg într-o zonă viticolă undeva prin Prahova. Nu se mai întorc, convinşi că au găsit Raiul.

27. Almost Famous

 SUA, 2000; Regie: Cameron Crowe; Distribuţie: Patrick Fugit, Philip Seymour Hoffman, Billy Crudup, Kate Hudson, Frances McDormand, Zoeey Deschanel

 Almost Famous

Încă o dată, un film despre iluzii şi destructurarea unor vise. Un univers cu oameni care se strâng în jurul celor ce savurează gloria, sperând la o părticică din gloria lor, un alai complet purtat de un vârtej fără a şti încotro se îndreaptă sau măcar ce se petrece, de la ultimul fan la trupa aflată pe culmea succesului. Un puşti talentat, aspirant la mai mult, poate cel mai conştient din tot grupul tocmai datorită inocenţei şi visului care îl poartă către o lume plină de tentaţii, de zboruri şi căderi, de vise deşarte, orgolii şi destrămări. Almost Famous prezintă povestea unei formaţii fictive a anilor ’70 aflate în plină ascensiune, dar pretextul relevă deşertăciunea care se ascunde sub masca strălucitoare a succesului. Personal mi-a amintit mult de Boogie Nights.

Despre ce e vorba: Povestea unui puşti isteţ şi talentat în vârstă de 15 ani care primeşte şansa de a scrie pentru faimoasa revistă Rolling Stone, alăturându-se unei faimoase formaţii rock în concerte.
Cu ce se merge: Se trece de la private van la private plane. Succesul..
Unde duce drumul: Spre celebritate, adică sex, drugs & rock’n’roll. Puternic un asemenea vârtej.
Moment memorabil: Avionul în mijlocul turbulenţelor dă naştere unor turbulenţe şi confesiuni tumultuoase ce izvorăsc din sufletul participanţilor.
Adaptare neaoşă: Se întâmplă şi prin showbizul nostru cu trupele / artiştii de sezon. Doar că turneele lor se duc prin cluburi iar admiratoarele înfocate nu se numesc groupies ci piţipoance.

26. Bring Me the Head of Alfredo Garcia

SUA, 1974; Regie: Sam Peckinpah; Distribuţie: Warren Oates, Isela Vega

 Bring Me the Head of Alfredo Garcia

Luaţi-vă adio de la filmele de acţiune ieftine cu un pic de violenţă, sex şi efecte speciale şi faceţi rost de titlul ăsta. Povestea poate nu vă dă pe spate, dar punerea ei în scenă vă va face să doriţi o continuare. Sam Peckinpah, unul dintre rebelii regizori ai Hollywood-ului anilor ’70, plasează în centrul atenţiei două personaje a căror şansă de supravieţuire este îndeplinirea dorinţei aleatorii a unui bogătaşi. Resemnarea şi mizeria lui Bennie se transformă subit în răzbunare, intensitatea emoţiilor şi calitatea scenariului demonstrându-ne nouă, celor mai tineri, că filmele care te ţin în priză cap-coadă şi te trec prin toată gama imaginabilă de emoţii au apărut cu mult înainte de Tarantino. Vreţi să vă condimentaţi seara cu un film demenţial ? Here you have it !

Despre ce e vorba: Un milionar oferă o recompensă uriaşă pentru capul celui care i-a lăsat fiica însărcinată. În cursa pentru bani intră un pianist ratat şi o prostituată iar când unul dintre ei o păţeşte, răzbunarea atinge cote incomensurabile.
Cu ce se merge: Cu o maşină şi un cap de mort pe nume „Al”.
Unde duce drumul: Către o sumă astronomică, cu mulţi morţi şi răniţi până acolo şi după.
Moment memorabil: Atacul motocicliştilor oferă un moment de emoţie şi tensiune, încheiat aşa cum se cere.
Adaptare neaoşă: Un peşte şi cea mai bună fată a lui hăituiesc un mort urmărit de cămătari.

25. Stranger Than Paradise

SUA, Germania de Vest, 1984; Regie: Jim Jarmusch; Distribuţie: John Lurie, Eszter Balint, Richard Edson

Stranger Than Paradise

Sunt unele filme la care te uiţi şi te întrebi dacă există în ele ceva de zis şi dacă nu, atunci la ce bună toată teoria despre nimic. În cazul de faţă lipsa de evenimente este la ea acasă iar cele trei personaje sunt vidate de aproape orice fel de conţinut spiritual. Mâncatul, dormitul, băutul, fumatul şi jucatul Solitaire sunt singurele activităţi ce constituie rutina zilnică a lui Willie. Când verişoara sa soseşte din Ungaria pentru a petrece câteva zile în New York înainte de a ajunge la mătuşa gazdă în Cleveland, Willie simte că singurul univers capabil să-l susţină îi este pus în pericol, folosind orice refuz de a intra în discuţie cu fata drept o victorie în lupta pentru apărare a lipsei de activitate în care se complace. Această teorie a nimicului expusă de Jarmusch vine ca un răspuns natural al individului într-o lume efectiv plină de rahat.

Despre ce e vorba: Despre nimic, dar nimicul are rostul de a evidenţia ceva-ul.
Cu ce se merge: Irelevant, dar vă spun la cerere.
Unde duce drumul: Către anularea ideii că de fapt drumul trebuie să ducă undeva. E doar o tranziţie între două stări vide.
Moment memorabil: Lacul Erie. Ca şi lumea în care cei trei trăiesc, dezvăluie o întindere îngheţată, moartă, vidă. Dar, cum bine punctează Eva, it’s not always frozen.
Adaptare neaoşă: Viaţa redusă la ‘the bare necessities’ a unui individ fără Internet, undeva într-un apartament semidecomandat dar cu linoleu din Drumul Taberei.

24. Kandahar

 Franţa, Iran, 2001; Regie: Mohsen Makhmalbaf; Distribuţie: Nelofer Pazira, Hassan Tantai

 Kandahar

Nafas, o jurnalistă afgană stabilită de ani buni în Canada, încearcă să ajungă la sora sa suicidală din Afghanistan. Pentru aceasta, va trebui să străbată un drum lung dincolo de graniţele închise şi de o lume ale cărei singure modernisme sunt armele. O va face ascunsă sub o burqa, tunica de nylon care anulează orice identitate, deoarece în această ţară femeile nu pot fi nici măcar văzute, deşi la o privire mai atentă fetele folosesc rujuri, îşi vopsesc unghiile şi poartă brăţări pestriţe, spre deliciul nimănui. Călătoria lui Nafas ne transportă peste un deşert total, printr-un univers lipsit de repere şi mai ales de viaţă. Kandahar este mai degrabă un documentar centrat pe dominaţia talibană a unei ţări care, după nefastele evenimente din toamna anului 2001, a intrat brusc în orizontul întunecat al omenirii.

Despre ce e vorba: O ţară pierdută, un tărâm în afara lumii civilizate şi supravieţuitorii ei.
Cu ce se merge: Pe jos, prin praful şi arşiţa deşertului
Unde duce drumul: Către un loc aflat în afara timpului sau, mai bine zis, în spatele lui.
Moment memorabil: Elicopterul care livrează proteze de picior oferă un spectacol trist şi devastator al unui popor secat de minimul civilizaţiei contemporane.
Adaptare neaoşă: Întoarcerea lui Ilie Moromete de la Bucureşti spre Siliştea Gumeşti

23. The Last Detail

SUA, 1973; Regie: Hal Ashby; Distribuţie: Jack Nicholson, Otis Young, Randy Quaid

The Last Detail

Încep să-l descopăr pe adevăratul Jack Nicholson, un actor cu un temperament vulcanic, coleric, exploziv. Inocentul Meadows (Quaid), un mini Forrest Gump înrolat în marină, este condamnat la 8 ani de închisoare pentru că a sustras din cleptomnie câţiva dolari adunaţi pentru scop caritabil într-un bol. Ofiţerii Buddusky (Nicholson) şi Mulehouse (Young) sunt însărcinaţi să-l escorteze pe împricinat şi o vor face cu asiduitate, nu înainte de a-i oferi acestuia nişte amintiri de neuitat prin iniţierea în farmecul vieţii, compus indubitabil din mâncat hamburgeri, băut până la culcare, primă experienţă amoroasă, cerut de drepturi şi savurat compania prietenilor, fie ei şi temporari. Un film vesel despre un caz trist din partea aceluiaşi regizor care ne-a oferit pelicule savuroase precum Harold and Maude sau Being There.

Despre ce e vorba: Two and a half men sau cum poţi să creşti mare când umbli cu băieţii.
Cu ce se merge: Tren, autobuz, unele se mai ratează, altele în mod voit.
Unde duce drumul: În Boston, cu opriri notabile în Washington D.C. şi New York.
Moment memorabil: Buddusky erupe în faţa unui chelner care cere un act de identitate pentru micuţul Meadows. – I am the motherfuckin shore patrol! Give this man a beer!
Adaptare neaoşă: Ionuţ e trimis la şcoala de corecţie că a aruncat biletul de autobuz pe stradă. Doi băieţi mai mari îl acostează şi îi arată de câte necazuri ar fi scăpat dacă în loc să-şi cumpere bilet s-ar fi apucat de fumat şi de băut.

22. Hana Bi

Japonia, 1997; Regie: Takeshi Kitano; Distribuţie: Takeshi Kitano, Kayoko Kishimoto, Ren Ohsugi

Hana Bi

Nishi este un poliţist care şi-a pierdut fiica, are o soţie bolnavă de leucemie iar cel mai bun partener al său a fost lăsat paralizat în urma unui filaj. Prin urmare, nu e de mirare că oscilează permanent de la o extremă la alta şi niciodată între ele, folosind pe post de mască ochelarii de soare şi un chip impasibil. Teoretic un film de acţiune, Hana Bi este lăsat dezgolit de orice clişeu ce împânzeşte suratele americane. Răspunsul lui Nishi la cea mai mică tulburare a ordinii de zi cu zi sunt accesele de violenţă iar cuvintele care formează titlul original, Hana – floare şi Bi – foc, sunt cele două coordonate care definesc caracterul protagonistului. Nishi este anti-poliţistul hollywoodian lipsit de puteri supraomeneşti, fragil, penetrabil, uman.

Despre ce e vorba: Un poliţist prins în vâltoarea meseriei şi a vieţii încearcă să găsească liniştea împreună cu soţia sa, având Yakuza pe urme.
Cu ce se merge: Maşina poliţiei / maşina personală
Unde duce drumul: Pe o plajă izolată, împreună cu fiinţa care contează
Moment memorabil: Pictura ca refugiu şi eliberare. Tablourile lui Horibe sunt prezentate ca secvenţe rupte dintr-un vis, pe o muzică superbă.
Adaptare neaoşă: Cam greu, poliţişti cu ochelari de soare om avea, impasibili nu.

21. Drugstore Cowboy

SUA, 1989; Regie: Gus Van Sant; Distribuţie: Matt Dillon, Kelly Lynch, James Le Gros, Heather Graham

Drugstore Cowboy

Două cupluri au ca ocupaţie jafurile, dar mobilul nu îl constituie banii ci, în cazul lor, drogurile. Bob (Dillon) este capul bandei, dar spre deosebire de soţia lui Dianne, faţă de care nu dragostea este liantul ci pasiunea comună pentru a se tripa, conştientizează cercul vicios pe care dependenţa sa îl creează: pentru a te simţi bine ai nevoie de droguri, dar la scurt timp te simţi rău, aşa că ai nevoie de o nouă doză. Tonul vioi şi umorul prezent chiar şi în cazul morţii cauzate de supradoză a tinerei Nadine ajută mult la asimilarea poveştii unor personaje a căror logică este validă doar dacă o priveşti din punctul de vedere al unui dependent. În final, alegerea de a renunţa este calea spre eliberare, dar preţul plătit va fi unul suficient de mare.

Despre ce e vorba: Două fete şi doi băieţi, familia ideală pentru o viaţă „la înălţime”
Cu ce se merge: Cu o mare cantitate de stupefiante în sânge
Unde duce drumul: Către o decizie care chiar duce spre existenţă
Moment memorabil: Bob merge să-şi viziteze mama, care e conştientă de motivul vizitei.
Adaptare neaoşă: Patru adolescenţi se specializează în furtul de Tussin din farmacii.

20. Rain Man

SUA, 1988; Regie: Barry Levinson; Distribuţie: Dustin Hoffman, Tom Cruise, Valeria Golino

 Rain Man

Charlie Babbitt, comis-voiajor semi-ratat dar cu o prietenă afectuoasă, află că moştenirea tatălui său a fost cedată unui frate autist de care nu avea habar. Răpindu-l pentru a-şi recupera cumva o parte din bani, Charlie descoperă treptat în Raymond o persoană genială şi sensibilă camuflată în comportamentul unui individ solitar, rupt de lume. Raymond are o memorie fascinantă, poate enumera toate accidentele aviatice petrecute vreodată şi este capabil să numere într-o fracţiune de secundă cele câteva sute de scobitori scăpate pe jos. De-a lungul călătoriei, care include o escală în Vegas, Charlie va învăţa o lecţie valoroasă despre toleranţă. Poate cel mai bun rol al lui Dustin Hoffman şi nu, nu am uitat de The Graduate.

Despre ce e vorba: Un agent de asigurări îngropat în datorii descoperă că are un frate autist căruia i s-a lăsat moştenire o avere.
Cu ce se merge: 49 Buick Road Master decapotabil
Unde duce drumul: Spre acceptare
Moment memorabil: Raymond învaţă să danseze. Delicata Susanna este conştientă că interiorul lui ascunde şi un strop de romantism inexprimabil.
Adaptare neaoşă: Un individ îşi răpeşte fratele dintr-un centru de plasament pentru a-i fura pensia de handicap, dar ajunge prin a-l adopta şi a-l lua acasă.

19. Two-Lane Blacktop

 SUA, 1971; Regie: Monte Hellman; Distribuţie: James Taylor, Dennis Wilson, Laurie Bird, Warren Oates

Two-Lane Blacktop

Şoferul / The Driver şi mecanicul / The Mechanic trăiesc din participarea la cursele de maşini într-un Chevrolet 1955 tunat. Într-o zi, o fată / The Girl se urcă în maşina lor iar la scurt timp după, cei doi bărbaţi se iau la întrecere cu un Pontiac GTO 1970 condus de GTO driver. Personajele nu au nume, dialogul este sărac iar toate reperele situate în afara drumului au rolul de a evidenţia contrastul între el şi lumea exterioară, căci de data aceasta drumul nu are o destinaţie fixă ci devine un mod de viaţă pentru protagonişti. Dincolo de acea derivă specifică sfârşitului anilor ’60, începutului anilor ’70, Two-Lane Blacktop şi-a câştigat incontestabilul statut de film cult, înfăţişându-se ca un bizar şi reuşit hibrid între o producţie americană rafinată de clişee şi nuanţe vizibile în stilul New-Wave.

Despre ce e vorba: Doi tipi a căror existenţă se duce din câştigul încasat în urma curselor de maşini provoacă un şofer de Pontiac la o întrecere a cărei miză este maşina perdantului.
Cu ce se merge: Chevrolet 1955 vs Pontiac 1970 GTO
Unde duce drumul: Către el însuşi, devenind un metapersonaj.
Moment memorabil: Fata se urcă în Chevrolet. Totul se întâmplă fără niciun dialog, fără niciun semn de întrebare, prezenţa ei acolo este naturală şi luată ca atare. Spre final, ei îi va fi sugerată o alegere, dar replica ei este de asemenea formidabilă.
Adaptare neaoşă: O Dacie berlină tunată provoacă la o liniuţă un BMW seria 1. Niciunul nu are chef să câştige.

18. Bonnie and Clyde

 SUA, 1967; Regie: Arthur Penn; Distribuţie: Warren Beatty, Faye Dunaway, Michael J. Pollard, Gene Hackman, Estelle Parsons

 Bonnie and Clyde

O femeie în pragul frustrării sexuale observă un bărbat nou postat în faţa casei sale. Acesta începe să-i vorbească despre timpul petrecut în închisoare şi jafuri armate. Curând, va avea ocazia să-şi demonstreze spusele tâlhărind un mic magazin rural. Aşa începe legenda poate celui mai cunoscut cuplu de infractori ai Americii secolului XX. Acţiunea purtată în timpul Marii Crize Economice este pe alocuri incandescentă, debordând de violenţă într-un mod pentru care filmul abia a reuşit să treacă de cenzură, pregătind terenul pentru numeroase pelicule de gen. Deşi povestea a doi tâlhari, Bonnie şi Clyde au rămas în memoria colectivă drept două spirite calde, mult mai apropiate de mulţimea pauperă în comparaţie cu inamicul numărul unu al acesteia – instituţiile bancare.

Despre ce e vorba: Nu aţi auzit de Bonnie şi Clyde ? Google, repede !
Cu ce se merge: Cu maşini de epocă, predominant furate.
Unde duce drumul: Ca orice poveste frumoasă, nu ţine mult.
Moment memorabil: Zborul stolului şi ploaia de gloanţe din final, după care cele două trupuri ciuruite se prăbuşesc în slow motion.
Adaptare neaoşă: Terente şi Didina. Păi ce, noi suntem mai prejos ?

17. The Straight Story

 SUA, 1999; Regie: David Lynch; Distribuţie: Richard Farnsworth, Sissy Spacek

 The Straight Story

Filmul spune povestea reală a lui Alvin Straight, în vârstă de 73 de ani, care pleacă să-şi viziteze fratele bolnav pe care nu l-a mai văzut de 10 ani datorită unui conflict care i-a ţinut separaţi. Incapabil a conduce, cu văzul şi mobilitatea puternic afectate de vârsta înaintată, Alvin reuşeşte să plece spre îndepărtatul Mount Zion, Wisconsin, la volanul unei maşini de tuns iarba uşor modificate. De-a lungul călătoriei, trecutul său şi al familiei sale ni se dezvăluie, lăsând la iveală umbre de tristeţe pronunţate. The Straight Story este singurul film să­-i spunem uşor de pătruns al lui David Lynch, un regizor cunoscut pentru pasiunea de a încapsula misteriosul, neconvenţionalul şi patologicul în filmele sale. Muzica lui Angelo Badalamenti este absolut fantastică.

Despre ce e vorba: Un veteran de război care locuieşte împreună cu fiica află că fratele pe care nu l-a mai văzut de un deceniu a suferit un infarct şi merge să-l viziteze.
Cu ce se merge: Nu o să vă vină să credeţi dar, cu o maşină de tuns iarba un pic modificată. John Deere, nu oricare.
Unde duce drumul: Spre reconciliere şi trecut
Moment memorabil: Întâlnirea lui Alvin cu adolescenta însărcinată fugită de acasă şi seara de poveţe în jurul focului este magică – http://www.youtube.com/watch?v=tuFgZ_X5sN8
Adaptare neaoşă: Un bătrânel pleacă pe un Pegas spre munţi pentru a-şi revedea fratele, cioban de ani de zile.

16. Duel

 SUA, 1971; Regie: Steven Spielberg; Distribuţie: Dennis Weaver, Jacqueline Scott

 Duel

Pe vremea când încă nu se ocupa cu extratereştri şi războaie, tata Spielberg îşi consolida statutul de rege al suspansului. Epicul său Duel, lansat cu patru ani înainte de Jaws, transformă o urmărire banală într-un film care pe toată durata celor nouăzeci de minute ale sale ne ţine cu pumnii strânşi şi sufletul la gură. Tensiunea şi suspansul sunt întreţinute, dincolo de cadrele explozive, şi datorită anonimităţii şoferului de tir căruia ajungem să-i vedem cel mult braţul. Duel este un film în doi între protagonistul cu care simpatizăm şi un urmăritor ascuns, care îngustează treptat orice portiţă de scăpare cu excepţia confruntării faţă în faţă.

Despre ce e vorba: Un şofer banal depăşeşte un tir. Camionagiul ia provocarea foarte personal şi de aici un joc de-a şoarecele şi pisica pe şosea se dezlănţuie.
Cu ce se merge: Maşină mică vs tir. Vreun pariu ?
Unde duce drumul: Nu vrem să ducă nicăieri, cât timp continuă, urmărirea este superbă.
Moment memorabil: Momentul din barul de zi când protagonistul scrutează persoanele din local, încercând să-şi ghicească urmăritorul, creşte mult tensiunea şi misterul.
Adaptare neaoşă: Închipuiţi-vă că un tirist, din aceia pe care atunci când îi depăşeşti te rogi să nu tragă brusc de volan, are chef de glume proaste cu voi pe autostradă. Eu am păţit-o pe un drum naţional, ce-i drept, pe o porţiune mai scurtă, dar a fost scary.

15. Paper Moon

SUA, 1973; Regie: Peter Bogdanovich; Distribuţie: Ryan O’Neal, Tatum O’Neal

Paper Moon

Din nou un film a cărui acţiune se petrece în perioada Marii Crize Economice, fapt care ar trebui să înceteze a ne mai mira, deoarece legătura între oamenii puşi pe drumuri şi austeritatea epocii nu este deloc întâmplătoare. De data aceasta un hoţ mărunt şi o fetiţă inteligentă formează un cuplu perfect iar chimia dintre cei doi provine din foarte posibilul fapt de a fi chiar tată şi fiică. Adevărat sau nu, cei doi pozează într-o familie în doi iar viciul şi totodată modul de viaţă îi uneşte şi îi aduce laolaltă. Micuţa Tatum O’ Neal, adevăratul pilonul de sprijin al peliculei, face un rol genial aducându-ne aminte de Shirley Temple. Un film distractiv, solid şi pe alocuri emoţionant de la un regizor reputat care ne-a oferit bijuteria numită The Last Picture Show.

Despre ce e vorba: Un escroc mărunt face echipă cu o fetiţă proaspăt orfană pentru a-şi duce existenţa într-un univers în care banii par a fi ultima scăpare.
Cu ce se merge: Ford Model A decapotabil. Încep să ador maşinuţele de epocă.
Unde duce drumul: Către o familie mică dar fericită.
Moment memorabil: Poza pe care Addie o face, deşi neprezentată la acel moment, va avea un impact puternic spre finalul filmului.
Adaptare neaoşă: Un hoţ cooptează un orfan pentru a vinde haine contrafăcute în Obor. Până la urmă îl adoptă pe ăla mic.

14. Mad Max 2: The Road Warrior

Australia, 1981; Regie: George Miller; Distribuţie: Mel Gibson, Bruce Spence, Michael Preston

 The Road Warrior

Mad Max revine mai aprig, mai dur, mai singur ca niciodată. După ce familia i-a fost ucisă de o bandă de motociclişti în prima parte a seriei, acum are de înfruntat clanul lui Hummungus, un scelerat încă şi mai mare decât precedentul Toecutter care va vărsa mult sânge pentru un strop de benzină. Filmul nu excelează pe partea de dialog şi evenimente, nici pe construcţia personajelor, dar acţiunea este dinamitată constant, urmăririle sunt superbe iar cursa pe urma cisternei încărcate (teoretic) cu combustibil este una dintre cele mai bune pe care le-a văzut cinematografia. The Road Warrior este unul dintre rarele cazuri în care sequelul nu numai că se ridică la nivelul originalului dar chiar îl surclasează.

Despre ce e vorba: Într-un viitor post-apocaliptic în care resursa cea mai de preţ e combustibilul, un străin singuratic ajută o comunitate să lupte împotriva unei bande de barbari.
Cu ce se merge: Cu cele mai tari vehicule improvizate pe care le-a văzut deşertul
Unde duce drumul: E un mic bluff ascuns acolo dar, în orice caz, e greu să părăseşti Australia pe şosea
Moment memorabil: Cursa care acaparează ultima treime a filmului e mortală, dar ocupă cam mult pentru un singur moment, aşa că o să aleg uciderea iubitei lui Hummungus de către copilul pe jumătate bestie. Apropo, voi aţi observat că de fapt „iubita” e un el ?
Adaptare neaoşă: Individ care face plinul la ieşirea din Piteşti şi fuge fără să plătească, urmărit de minim şase echipaje de poliţie pe A1.

13. Midnight Run

SUA, 1988; Regie: Martin Brest; Distribuţie: Roberd De Niro, Charles Grodin, Yaphet Kotto, Joe Pantoliano

Midnight Run

Nu degeaba De Niro trece adesea drept cel mai bun actor al generaţiei de sale iar pelicula de faţă, prima comedie de acţiune în care a ales să joace, vine ca o confirmare a paletei mari de roluri pe care le poate îmbrăca excelent. De data aceasta face o echipă fenomenală cu Grodin, două caractere aparent antagonice care devin treptat buddies. Întotdeauna în filmele de acţiune în doi s-a mers pe formula ideală iar echipa de mai sus, cu toate contrele şi duelurile interne, este formată din doi membri care se respectă şi care împreună pot depăşi toate obstacolele aruncate în cale. Uitaţi de Lethal Weapon, Midnight Run este poate cel mai bun action comedy movie al anilor ’80.

Despre ce e vorba: Un bancher acuzat de delapidare are toată ţara pe urme, de la mafie la FBI şi vânători de recompense. Cel care îl găseşte primul reprezintă şi singura lui salvare.
Cu ce se merge: Se încearcă mai întâi cu avionul, nu merge. Apoi se schimbă tren, maşina poliţiei, ocazie, maşina furată, marfar, etc.
Unde duce drumul: Către un parteneriat din care ambii au de câştigat.
Moment memorabil: Eliberarea, împreună cu replica memorabilă – It’s not a payoff, it’s a gift.
Adaptare neaoşă: Cristian Sima e dibuit de un vânător de  recompense care în loc să-l predea autorităţilor române îi cere un apartament în Reykjavik.

12. Taste of Cherry

Iran, 1997; Regie: Abbas Kiarostami; Distribuţie: Homayoun Ershadi, Abdolrahman Bagheri

 Taste of Cherry

Domnul Badii conduce în jurul Teheranului în căutarea unei persoane care să-i accepte propunerea pentru o sumă mare de bani. Doreşte să se sinucidă şi are nevoie de cineva care să-l îngroape dacă lucrurile ies conform planului sau, în caz contrar, să-l pună pe picioare. Motivul unei asemenea decizii nu ne este prezentat şi urmărind pelicula ne vom da seama că adevărata dilemă rezidă în a trăi sau a muri, oferindu-ni-se întrebări în loc de răspunsuri. De-a lungul periplului, Badii va întâlni un tânăr soldat care va părăsi maşina speriat de ofertă, un seminarist musulman care nu poate tolera sinuciderea şi un taxidermist care, după ce punctează câteva din micile delicii care dau farmec vieţii, precum gustul fructelor proaspete într-o dimineaţă superbă, acceptă totuşi propunerea datorită banilor de care avea nevoie. Palmes d’Or la festivalul de la Cannes în 1997.

Despre ce e vorba: Un bărbat din pătura superioară a societăţii caută pe cineva care să-l îngroape după ce se va fi sinucis.
Cu ce se merge: Un Land Rover
Unde duce drumul: Prin suburbiile Teheranului către viaţă sau moarte
Moment memorabil: Răspântia de drumuri de unde, ca şi în viaţă, poţi opta pentru un drum scurt sau poţi merge pe calea mai lungă, mai grea dar mai frumoasă.
Adaptare neaoşă: Adrian Năstase dă ture cu gipanul în jurul Bucureştiului pentru a găsi un individ care să-i aprindă lumânare sau să-i ducă pacheţele cu mâncare la Jilava.

11. It Happened One Night

SUA, 1934; Regie: Frank Capra; Distribuţie: Clark Gable, Claudette Colbert

It Happened One Night

Cel mai vechi road movie din acest top a fost primul film care a înşfăcat toate cele cinci Oscaruri „de bază” – regie, scenariu, actori în roluri principale şi cel mai bun film, deschizând deopotrivă terenul pentru un gen care în anii următori avea să prospere pentru un deceniu şi jumătate – screwball comedy. Povestea dintre o tânără aristocrată fugită de acasă pentru că tatăl i-a refuzat căsătoria cu alesul şi un jurnalist şomer în căutarea unei poveşti care să-l relanseze a servit ca un pretext pentru o bătălie a sexelor şi camuflarea erotismului de cuplu sub o stare de tensiune şi conflict între protagonişti. Bineînţeles, finalul este ca în poveşti şi cei doi combatanţi sfârşesc prin a rămâne împreună, dar duelul şi peripeţiile prin care trec scriu istoria comediei.

Despre ce e vorba: O moştenitoare bogată evadată din închisoarea familiei găseşte un sprijin într-un ziarist şiret, în căutare de o poveste.
Cu ce se merge: Autobuz, pe jos, ocazie.
Unde duce drumul: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”
Moment memorabil: Zidul Ierihonului – metaforă pentru cenzura excesivă – separă încă neformatul cuplu, dar este previzibil de la bun început că în final acesta va cădea
Adaptare neaoşă: Se ia fata lui tăticu şi se alătură unui prezentator de monden, doar că nu va dura mai mult de câteva luni.

10. Y Tu Mamá También

Mexic, 2001; Regie: Alfonso Cuarón; Distribuţie: Gael García Bernal, Diego Luna, Maribel Verdú

Y Tu Mamá También

Filmul de căpătâi al lui Cuarón ne poartă într-un Mexic văzut prin ochii a doi adolescenţi privilegiaţi, sau să le spunem mai degrabă inconştienţi / imaturi. Iniţierea lor în tainele sexului şi ale vieţii se face prin intermediul frumoasei Luisa alături de care pornesc inopinat într-o călătorie în urma căreia lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Poate că sumarul nu spune multe şi nu descifrează nicicum tainele acestei minunate pelicule, dar dincolo de faţadă se întrevăd niveluri mult mai profunde. Vedem două Mexicuri, unul idealist, privit prin ochii celor doi tineri necopţi, un altul real, frapant, brutal, auster, corupt, pe alocuri derizoriu. Iar dincolo încă şi de acest strat, o dramă personală de o magnitudine enormă presară în câteva momente de peliculă indicii năucitoare. Vocea naratorului limpezeşte blând cele trei niveluri ale filmului. Dacă credeţi că Gravity şi Children of Men sunt faine, încă nu l-aţi descoperit pe Cuarón.

Despre ce e vorba: Film în trei, doi puştani îşi conving verişoara mai mare cu zece ani să plece împreună către o plajă fictivă. Ce se întâmplă e magic.
Cu ce se merge: O maşină împrumutată, dar compania contează.
Unde duce drumul: Către la Boca del Cielo. Vamos, charrolastras !
Moment memorabil: Ultima scenă de sex. Rupe orice bariere, stârneşte
reacţii adverse şi totuşi, ceva acolo pare să funcţioneze atât de corect.
Adaptare neaoşă: Două beizadele conving o gagică să li se alăture pentru o vacanţă pe Tărâmul Soarelui. Ajung în Mamaia..

9. Pierrot le Fou

Franţa, 1966; Regie: Jean-Luc Godard; Distribuţie: Jean-Paul Belmondo, Anna Karina, Samuel Fuller

 Pierrot le Fou

Filmul reprezintă o antologie godardiană a gesturilor comise de îndrăgostiţi. Pentru a oferi conţinutul pur, Godard uşurează povestea de orice fel de norme şi bariere, valsând cu măiestrie peste genuri şi stiluri. Gagurile sunt amestecate cu drama, momentele de tensiune şi coerenţă se împletesc subit cu absurdul. Cei doi îndrăgostiţi îşi poartă amorul libertin de-a lungul unei curse prin sudul Franţei, viu şi pastelat, fiecare din ei fiind autorul unei evadări interzise. Departe de a se vrea un film de dragoste sau un film comercial, făcând abstracţie de capetele de afiş, Pierrot le Fou este probabil cel mai bun exemplu al dorinţei lui Godard de a face un film fără bariere, un conţinut pur pentru care forma să acţioneze pe post de ramă transparentă a tabloului pe care îl susţine. Ca şi Weekend, a se aborda cu mare atenţie.

Despre ce e vorba: Pierrot împreună cu Marianne, o tânără urmărită de mafie, fug în căutarea unui refugiu temporar spre Mediterană
Cu ce se merge: Un sedan roşu. Suficient.
Unde duce drumul: “Life is a comedy to those who think, a tragedy to those who feel.” – Jean Racine
Moment memorabil: Cinema-ul ca emoţie. În cadrul unei petreceri îşi face apariţia într-un rol cameo regizorul Samuel Fuller, jucându-se pe el însuşi. Întrebat de protagonistul principal care este definiţia cinema-ului, răspunsul oferit este: A film is like a battleground. It’s love, hate, action, violence, and death. In one word: emotions. Godard ne oferă emoţia pură, distilată de limitările formei organizate.
Adaptare neaoşă: Eminescu ar fi dat bine în rolul lui Pierrot, dar să mai fi tăiat din romantism

8. Paris, Texas

Franţa, SUA, Germania de Vest, 1984; Regie: Wim Wenders; Distribuţie: Harry Dean Stanton, Nastassja Kinski, Dean Stockwell

 Paris, Texas

Travis a călătorit patru ani de zile încercând să înţeleagă cum un vis frumos s-a năruit deodată din cauza geloziei şi a temerilor insinuate. Fratele său, Walt, vine să-l preia din mijlocul deşertului şi să-l readucă aproape de fiul de şapte ani care locuieşte acum cu unchiul şi mătuşa sa. Legăturile cu familia pierdută se refac mai întâi între tată şi fiu, cei doi pornind la scurt timp în căutarea membrului absent. Revederile, care prin amintiri depănate ca o confesiune asamblează tabloul familial, dezvăluie atât o istorie tristă a trecutului cât şi o reconciliere. Paris, Texas este un film despre fragilitatea relaţiilor umane şi anularea sinelui într-o lume fără repere, o parabolă emoţionantă despre pierdere, derivă şi regăsire.

Despre ce e vorba: Un călător prin deşert este preluat de fratele lui care îi readuce treptat în minte amintirile despre familie şi viaţa de dinaintea prezentului.
Cu ce se merge: Old Ford pickup
Unde duce drumul: Către o reuniune de neuitat
Moment memorabil: Pe un pod, cineva scoate din toţi plămânii scandări la adresa sistemului. Pe lângă el trece Travis în tăcere iar paralela între zgomot şi liniştea mult mai tulburătoare scoate la iveală un adevăr: cele mai dure trăiri nu se pot reda în cuvinte.
Adaptare neaoşă: Bulă părăsit de nevastă pleacă în lume şi se refugiază în alcool. După patru ani cineva îi face un filmuleţ şi îl postează pe youtube.

7. Thelma and Louise

SUA, 1991; Regie: Ridley Scott; Distribuţie: Geena Davis, Susan Sarandon, Harvey Keitel, Brad Pitt, Michael Madsen

 Thelma and Louise

Două prietene din clasa muncitoare doresc să-şi ia un weekend doar pentru ele. O simplă seară într-un bar se termină prost în momentul în care un localnic încearcă să abuzeze de una din ele, iar de aici şi până la a avea pe urme agenţii federali nu e decât un pas. Numeroşi critici au blamat pelicula acuzând-o ca fiind feministă, în timp ce reprezentantele sexului frumos au desemnat-o drept sexistă. Thelma şi Louise este un film de acţiune exploziv în care evenimentele erup în crescendo iar protagonistele, complex conturate, sunt tratate nu ca super eroine ci ca femei în carne şi oase care ştiu ce înseamnă greutăţile vieţii şi pentru care societatea nu oferă pur şi simplu o alternativă mai decentă şi mai reconfortantă. Nota zece.

Despre ce e vorba: O chelneriţă şi o gospodină aflate într-un weekend departe de casă se trezesc singure împotriva tuturor după ce una din ele îl ucide pe atacatorul celeilalte.
Cu ce se merge: T-Bird 1956 decapotabil
Unde duce drumul: Către eliberarea supremă
Moment memorabil: Thelma şi Louise aruncă în aer cisterna unui redneck, un moment de revoltă împotriva dominaţiei masculine.
Adaptare neaoşă: O vânzătoare şi o coafeză dau fuga la mare fără ştirea bărbaţilor. Apar înecate la „Ştirile de la ora cinci”.

6. Le Salaire de la Peur

Franţa, Italia, 1953; Regie: Henri-Georges Clouzot; Distribuţie: Yves Montand, Charles Vanel, Folco Lulli, Peter van Eyck, Véra Clouzot

Le Salaire de la Peur

O călătorie cu risc maxim printr-un tărâm al pericolului şi al morţii constituie firmamentul acestei pelicule excelente care de-a lungul anilor a inspirat filme precum Deliverance, Papillon sau The Wild Bunch. Regele francez al suspansului, Clouzot, reuşeşte prin filmul de faţă nu doar un periplu fulminant în inima întunericului ci o metaforă superbă a fricii existenţiale care guvernează universul acestui regizor formidabil. Satira adusă capitalismului global, prezentarea protagoniştilor ca fiinţe insignifiante într-un univers ale cărui forţe au o magnitudine mult prea mare, viziunea existenţialistă asupra lumii şi înfăţişarea cadrului iniţial de desfăşurare sub forma unui iad pe Pământ din care singura salvare duce inevitabil spre moarte sunt doar câteva din temele camuflate ale filmului. Trei ore pline de suspans încheiate cu o ironie fină ce vizează definiţia a ceea ce numim „existenţă” .

Despre ce e vorba: Patru şoferi, două cisterne pline cu nitroglicerină, două mii de dolari transportul, un drum infernal, o aventură inegalabilă.
Cu ce se merge: Ce e mai periculos decât un tir ? Un tir încărcat care stă să explodeze.
Unde duce drumul: Către destinul implacabil
Moment memorabil: Podeţul de lemn unde cisternele trebuiesc întoarse oferă un moment de tensiune pură.
Adaptare neaoşă: Poşta Română trebuie să livreze în 12 ore o telegramă de la Constanţa la Sighetul Marmaţiei.

5. The Wizard of Oz

 SUA, 1939; Regie: Victor Fleming; Distribuţie: Judy Garland, Frank Morgan

 The Wizard of Oz

The Wizard of Oz e unul dintre acele filme pe care le-aş vedea oricând, oriunde. Este una dintre cele mai bune adaptări ale unei cărţi, iar succesul de care s-a bucurat de la premiera din urmă cu 75 de ani şi până în prezent se datorează modului briliant în care speculează o dorinţă instinctivă a fiinţei umane – de a explora universul extern a ceea ce numim „acasă”, acel loc fermecat de dincolo de curcubeu unde toate visele noastre prind viaţă. Indubitabil, povestea lui Dorothy şi a camarazilor săi ar intra cu uşurinţă în primele cinci filme din orice top pe categoriile pe care le reprezintă – muzical, fantezie, family film, road movie etc. Aşa cum Variety titra: There’s an audience for Oz wherever there’s a projection machine and a screen. Probabil cel mai frumos film făcut vreodată.

Despre ce e vorba: Căutaţi în bibliotecă sau la librărie cărticica lui L. Frank Baum. Ce aţi făcut în copilărie ?
Cu ce se merge: Per pedes
Unde duce drumul: To the great, wonderful, mighty, almighty Wizard of Oz.
Moment memorabil: Dorothy cântă „Somewhere Over the Rainbow”, iar la puţin timp pelicula se aprinde în culori şi ne aflăm pe un tărâm magic – http://www.youtube.com/watch?v=PSZxmZmBfnU
Adaptare neaoşă: Un doctor, un profesor, un avocat şi o ONGistă merg la Cotroceni pentru a obţine ce le lipseşte. Oz..

4. Sullivan’s Travels

SUA, 1941; Regie: Preston Sturges; Distribuţie: Joel McCrea, Veronica Lake, Robert Warwick

Sullivan’s Travels

Filmul este un omagiu adus tuturor celor care şi-au construit o meserie din a face oamenii să râdă, iar emfaza este pusă pe importanţa umorului în vieţile noastre, lucru pe care uneori îl trecem nedrept cu vederea. Schimbând unghiul de privit, avem de-a face totodată cu o satiră la adresa tuturor producţiilor care se vor serioase, accentuând ridicol falsul dramatism şi trecând cu vederea naturalul, cu bune şi rele, al vieţii reale. Dincolo de faptul că înglobează toate genurile imaginabile la acea vreme, Sullivan’s Travels este un film despre filme care, printr-un melanj admirabil de dramatism şi gaguri, ne arată cât de important este râsul vieţilor noastre cotidiene. După cum Sullivan conchide: It isn’t much, but it’s better than nothing in this cockeyed caravan.

Despre ce e vorba: Un regizor sătul de comedii se infiltrează incognito prin pătura inferioară a societăţii pentru a învăţa despre adevăratele drame ale oamenilor.
Cu ce se merge: O caravană de lux, urmată de mult mai sănătosul mers pe jos.
Unde duce drumul: Spre o revelaţie mirifică.
Moment memorabil: Proiecţia unui film cu Mickey Mouse – Playful Pluto aduce zâmbetul pe chipurile unor oameni sărmani şi ne arată adevărata putere a comediei.
Adaptare neaoşă: Sergiu Nicolaescu porneşte pe cal prin satele din Teleorman spre a vedea cu proprii ochi cum trăiau românii pe vremea lui Mihai Viteazu.

3. Badlands

SUA, 1973; Regie: Terence Malick; Distribuţie:Martin Sheen, Sissy Spacek, Warren Oates

Badlands

Bazată pe un eveniment real, capodopera lui Terence Malick prezintă cursa mortală a unui cuplu condus de o inocenţă stranie în căutarea unui refugiu departe de ceilalţi. Protagoniştii nu ezită să ucidă, însă trăirile lor sunt detaşate de lume, imperceptibile la evenimentele externe, responsabilitatea fiind ultimul cuvânt care îi defineşte. Periplul lor se poartă prin vastele pustiuri ale Montanei, prin preerie şi zone semi-aride cu un scurt popas efemer în mijlocul codrului. Badlands a fost îndelung comparat cu Bonnie and Clyde, dar Kit şi Holly sunt înfăţişaţi ca nişte copii captivi în propriul joc, unic univers al existenţei lor. Cadrele învăluite superb într-o lumină aurie şi puritatea emoţiilor celor doi balansează armonios lipsa unei structuri narative complexe. În locul unei coloane sonore clasice s-au preferat tonurile vioaie ale compozitorului Carl Orff, care trimit spre retrăirea copilăriei.  Pentru Holly dar şi pentru spectator, The world seemed like a faraway planet.

Despre ce e vorba: O fată de 15 ani şi un băiat de 25 fug după ce îl ucid pe tatăl ei care se opune relaţiei. Curând, pe măsură ce dorinţa de singurătate creşte, se vor înmulţi şi victimele din jurul lor.
Cu ce se merge: Cu din ce în ce mai mulţi urmăritori, poliţişti şi vânători de recompense în ceafă.
Unde duce drumul: Orice vis are o trezire, but the son of a bitch looks like James Dean.
Moment memorabil: Luminile din Cheyenne – a city bigger and grander than I’ve ever seen – demarcă începutul unei deşteptări. Oh, urmat de un dans pe A Blossom Fell a lui Nat King Cole.
Adaptare neaoşă: Doi puştani inocenţi şi un pic autişti sar din copilărie în delincvenţă fugind de acasă de la Beba Veche la Sulina.

2. Five Easy Pieces

SUA, 1970; Regie: Bob Rafelson; Distribuţie: Jack Nicholson, Karen Black

Five Easy Pieces

Ca şi Easy Rider, Five Easy Pieces marchează sfârşitul unei generaţii. Aici protagonistul Bobby Dupea – al câtelea rol genial marca Nicholson ? – prezintă exponentul aflat în plină vârstă de mijloc, în căutarea unei portiţe sau evadări din universul în care pur şi simplu nu mai are loc. Structurată în două părţi – prima a îndepărtării de viaţa submediocră şi de anulare a resposabilităţii, a doua a întoarcerii acasă şi confruntării trecutului – pelicula se relevă ca o luptă a culturilor, un duel între clasic şi contemporan (cât de bine ne este prezentat, de pildă, sub forma preferinţelor muzicale ale lui Bobby, respectiv Rayette), între ancorare în cotidian şi refuzul acceptării schimbărilor. Refugiile protagonistului sunt efemere şi autodistructive – sex, alcool, nihilism, alienare. Spre deosebire de Huckleberry Finn, care ajunge să se descopere pe sine în urma călătoriei, Bobby este un proscris al eşecului. Modul în care se zbate rămâne totuşi antologic.

Despre ce e vorba:  Robert Dupea a refuzat cariera de pianist fiind un muncitor petrolier. Aflarea veştii că tatăl său este bolnav îl poartă înapoi spre origini, fiind nevoit să-şi reevalueze prezentul şi să ia o decizie definitivă.
Cu ce se merge: În maşină, cu sau fără autostopişti.
Unde duce drumul: Către o încercare în van de evadare din lumea din ce în ce mai străină.
Moment memorabil: I want you to hold it [the chicken] between your knees. Nuff said.
Adaptare neaoşă: Mutu îşi aduce aminte că odinioară putea să ajungă mare fotbalist, aşa că îşi cumpără bilet de avion şi pleacă la Londra.

1. Easy Rider

 SUA, 1969; Regie: Dennis Hopper; Distribuţie: Peter Fonda, Dennis Hopper, Jack Nicholson

 Easy Rider

Easy Rider poate fi privit simultan ca bijuterie cinematografică şi film-document al unei epoci. Imaginea celor doi singuratici rulând de la răsărit la apus prin peisajele de o minunăţie infinită ale vestului Statelor Unite, al cărei steag se regăseşte pe casca şi cadrul motocicletei unuia dintre ei, devine un simbol al libertăţii într-o ţară în care oamenilor le este frică să fie liberi. O asemenea sfidare nu este permisă într-o lume tradiţionalistă, violentă în faţa noului, astfel că sfârşitul este abrupt şi iminent. Ultimii cowboy ai vestului înainte de asimilarea acestuia în epoca modernă sunt prinşi în miezul unui caleidoscop care proiectează în prim plan disperarea şi derizoriul. Concluzia este una prezisă: oricine îndrăzneşte să fie diferit este ameninţat cu distrugerea. Un film de o magnitudine colosală realizat cu un buget modic, Easy Rider a pornit un adevărat val de filme împotriva curentului regăsindu-se în orice top al road-movie-urilor şi filmelor cult deopotrivă.

Despre ce e vorba: Doi motociclişti iau contact cu noua Americă în călătoria către sărbătoarea de Mardi Gras din New Orleans.
Cu ce se merge: „Patru roţi să-mi poarte trupul, două roţi să-mi poarte sufletul”
Unde duce drumul: Către o nouă epocă şi sfârşitul unei Americi.
Moment memorabil: Halucinaţia narcotică din cimitir – un mix de teroare, rătăcire şi abandon.
Adaptare neaoşă: Hruşcă şi Fuego se îndreaptă către Folk You în Vamă. Ajung, dar la întoarcere sunt spulberaţi de un camionagiu extremist şi astfel se încheie o epocă.

Posted in Topuri | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Guess the movie

Nu ştiu cum se face că uneori la serviciu mai primesc şi linkuri drăguţe. Unul ar fi acesta. Vă las pe voi să ghiciţi filmele de mai jos. Eu încă nu m-am prins la toate, poate reuşiţi să mă ajutaţi.

Enjoy😀

Posted in Movie Fun | Lasă un comentariu

Gravity

Science Fiction, SUA, 2013

Distribuţie: George Clooney, Sandra Bullock, Ed Harris (voce)

Regie: Alfonso Cuarón

gravity-movie

Probabil aţi remarcat deja că nu am pus un tagline.Nu prea aş avea ce să aleg din puţinele replici pe care le are filmul iar tagline -ul pus de ei  Don’t let go – parcă sună prea banal în contextul dat. Gravity nu este nici banal, nici sărac, dar motivul pentru care nu l-aş putea sintetiza într-un mănunchi de cuvinte îl constituie faptul că tăria sa constă în primul rând în atmosfera pe care o creează.

Alfonso Cuarón, cel care a regizat Children of Men şi mai ales foarte intensul, briliantul, profundul Y Tu Mamá También despre care voi dezvolta cât mai curând, reuşeşte cu Gravity poate cea mai bună şi reală panoramă a spaţiului cosmic de până acum (atenţie – la nivel de cadru de desfăşurare !). Printr-un complex fulminant de efecte speciale, decoruri şi magie 3D (am auzit de mai multe ori sintagma filmul pentru care a fost făcut 3D-ul, începând cu Avatar, trecând prin How to Train Your Dragon şi Life of Pi şi de fiecare dată pare că ştacheta e împinsă tot mai sus), Gravity reuşeşte să trimită spectatorul în spaţiu ca pe o entitate nevăzută ce stă în fiecare moment în spatele celor doi protagonişti, în mijlocul vidului măturat de particulele desprinse dintr-un satelit rusesc, părtaş la acţiune fix în miezul acesteia asemenea unui ochi invizibil deschis în toate direcţiile pentru a surprinde un cadru în care nimic nu stă nici măcar preţ de o secundă locului. Căci, într-adevăr, pe toată durata celor nouăzeci de minute ai senzaţia că te zbaţi efectiv pentru o clipă de repaus, pentru un moment de stabilitate în locul unde legile care împiedică dinamismul permanent sunt anihilate total iar scufundarea ta ca spectator din scaunul sălii de cinematograf în imensitatea cosmosului este imediată şi completă. Merite nu mai puţin scăzute faţă de cele ale lui Cuarón merg aici spre cinematographer-ul Emmanuel Lubezki (vine o vreme când conştientizezi că oamenii din spatele camerelor au o contribuţie capitală în realizarea oricărui film şi merită măcar pomeniţi), cu care regizorul a colaborat la cele două pelicule menţionate mai sus, dar care şi-a pus amprenta şi pe alte titluri sonore precum Sleepy Hollow, Burn After Reading şi pe mult mai recentul The Tree of Life. Dacă mai adăugăm efectele vizuale şi sonore în ecuaţie, ne pricopsim deja cu trei nominalizări la viitoarea ediţie a premiilor Oscar.

 © 2013 - Warner Bros. Pictures

Just Another Day at the Office © 2013 – Warner Bros. Pictures

Să revenim totuşi cu picioarele pe Pământ. Gravity ucide vizual, este o experienţă care te prinde şi te scufundă în atmosferă, beneficiază de o regie impecabilă complementată superb de efectele speciale şi 3D, oferă un duo actoricesc puternic dar, căci există un dar deloc neglijabil, este mai degrabă o experienţă pentru ochi cât una pentru minte. Replicile sunt puţine şi pe alocuri Clooney cu ale sale poante permanente devine chiar iritabil, însă cum altfel am putea aprecia tăcerea dacă nu prin opoziţie cu zgomotul ? Problema cea mai mare este că, dincolo de acţiunea lucrată cu migală şi cadrul de desfăşurare care te absoarbe efectiv, nu prea există un substrat spre care să tinzi. Se aruncă nişte bucăţele presărate cu fals potenţial lacrimogen dar acestea nu reuşesc să răzbată mai departe de orbita clişeelor. Sigur că există un mesaj şi că accentul este pus pe forţa omului ca creatură de a scăpa cu viaţă din situaţii imposibile, şi chiar dacă acest lucru a fost văzut, admirat şi aplaudat la scară cosmică în multe pelicule ce au precedat Gravity, filmul de faţă reinventează această idee şi o proiectează cu intensitate. Ce mă irită în fapt cel mai mult are legătură nu atât cu filmul în sine, care nu îşi propune imitaţii palide ale unor predecesori spaţiali celeşti ci se rezumă la a-şi trasa propriile traiectorii cu fineţe şi perfecţiune, ci cu faptul că i-au fost atribuite calităţi pe care nu le are. Mulţi au văzut în întunericul vidului extraplanetar un mănunchi de metafore şi un car de referinţe, ajungându-se până la a-l numi „cel mai bun film în spaţiu ever”. Serios ? Adică am uitat deja de Odiseea Spaţială, Alien, Solaris ? Încă nici nu e nevoie să mergem atât de departe. La o adică, şi Contact-ul lui Robert Zemeckis stă mult mai bine la capitolul adâncime şi dimensiune umană. Are o revelaţie, un miez, o concluzie cu parfum de apoteoză. Nu spun că Gravity nu transmite. O face calculat, captivant, cursiv. Dar în cazul lui se aplică expresia „what you see is what you get”. Mesajul este livrat direct, clar, nimic nu este lăsat ascuns şi la final atât părintele aspirant la a descifra tainele universului cât şi copilul fascinat de nave spaţiale şi cosmos vor ieşi entuziasmaţi din sala de cinema, fără ca niciunul să fie lăsat cu de ce -uri nerezolvate în minte.

The Tie that Binds

The Tie that Binds

E cel puţin enervant să citeşti un review şi să descoperi că în afara unei salbe de adjective copleşitoare nu prea afli mare lucru care să le justifice pe deplin. Da, efectele speciale sunt vis, dar ne aflăm deja în 2013. Dă-i o sută de milioane de dolari unui film school student şi îţi va transforma un scenariu decent într-o pleiadă de lumini şi umbre. Nu că aş vrea să minimizez contribuţia regizorală, dar în cel mai bun univers posibil realizările tehnologice ar reprezenta adjuvante, nu centri nervoşi pentru un film care vrea într-adevăr să frizeze transcendentul. Din fericire Cuarón şi compania ştiu să le folosească la capacitate maximă fără a le face exagerate, iar realismul situaţiilor – nu suntem întâmpinaţi de extratereştri, civilizaţii intergalactice, băi de asteroizi şi tot soiul de grozăvii care pigmentează adesea SF-urile desfăşurate în cosmos – este perfect pentru conturarea unui incident într-un spaţiu ale cărui mistere sunt încă infim desluşite. Avem de a face cu un film verosimil şi totuşi incredibil de incitant, deşi rămâne deschisă discuţia privitoare la adevărul din punct de vedere fizic al celor prezentate. Putem trece peste adevărata realitate a orbitelor telescopului Hubble şi celor ale sateliţilor, nu ne deranjează vitezele mai mici sau mai mari cu o marjă consistentă de eroare pentru mulţimea deşeurilor care bombardează naveta, nu ne întrebăm de ce cosmonauţii ascultă muzică pe orbită în loc să folosească energia mai util, probabil aceste breşe evidente mai degrabă astronauţilor trec uşor cu vederea datorită modului pozitiv în care filmul este construit. Nu o să fiu Gică (sau Cosmin🙂 ) Contra: nu vorbim de un documentar ci de un film artistic, aşa că atâta vreme cât Sandra nu ajunge pe Pământ doar în costum de baie şi scapă cu viaţă, pot ignora liniştit incertitudinile de ordin fizico-mecanic, deşi sunt convins că un regizor cu aspiraţii mai savante ar fi găsit un compromis un strop mai bun între ficţiune ştiinţifică şi realitate pură. Eu unul sunt mulţumit şi aşa.

Driving Licence - Space Cathegory    Photo by Courtesy of Warner Bros. Picture – © 2013 Warner Bros. Entertainment Inc.

Driving Licence – Space Cathegory Photo by Courtesy of Warner Bros. Picture – © 2013 Warner Bros. Entertainment Inc.

Ieşind din sfera SF-ului, ambii protagonişti livrează performanţe excelente şi n-ar fi deloc exclus să răsară încă o nominalizare pentru Sandra Bullock în rol principal (spoiler: în film Clooney scapă repejor de ea, dar ce idol al femeilor şi-ar dori să rămână până la capătul acţiunii alături de o actriţă care nici măcar nu-şi scoate sutienul ? :)). Minunate sunt şi scenele de imponderabilitate din interiorul satelitului rusesc, care surprind protagonista în poziţie fetală, pentru un moment încântător de linişte acolo unde tăcerea şi dinamismul nu sunt deloc antonimice. Am mai râs un pic pe ascuns la vederea figurinei lui Marvin the Martian decolând în vid tot aşa cum întreaga sală chicotea pe acordul râsetelor venite de departe, tocmai de pe planeta mamă, acompaniate de hilare urlete canine pentru a atinge timpanele unei fiinţe izolate într-o capsulă la mii de kilometri deasupra Terrei.

Mă plângeam mai sus de valul de euforie care i-a lovit pe criticii de pretutindeni (aici nu sunt sigur că ai noştri nu s-au molipsit cumva de pe la ai lor, dar asta e o altă discuţie), majoritatea întâmpinând pelicula cu osanale. Am găsit totuşi şi o recenzie care m-a uns un pic pe suflet şi pe care v-o recomand şi vouă – http://www.nytimes.com/2013/10/04/movies/gravity-stars-sandra-bullock-and-george-clooney.html?_r=3&pagewanted=1&

Şi pentru că mi se pare atât de bine scrisă, sub deviza împrumutului o să lipesc aici superba concluzie: 

For all of Mr. Cuarón’s formal wizardry and pictorial grandeur, he is a humanist at heart. Much as “Gravity” revels in the giddy, scary thrill of weightlessness, it is, finally, about the longing to be pulled back down onto the crowded, watery sphere where life is tedious, complicated, sad and possible.

3.5* out of 5*

Posted in Recenzii | Etichetat , , , , , | 5 comentarii

Before Midnight

Comedie/Dramă, SUA, 2013

Distribuţie: Ethan Hawke, Julie Delpy     

Regie: Richard Linklater

Tagline: I feel like you’re breathing helium and I’m breathing oxygen.

Image

Vă era dor de Celine şi Jesse ? Sunt convins că nu i-aţi uitat, dar vă mai aşteptaţi să ȋi revedeţi ? În fond, au trecut 9 ani de la ultima ȋntâlnire, iar acum nu mai sunt nici tinereii visători din Before Sunrise, nici proaspeţii adulţi, abia trecuţi de prefixul maturităţii, din Before Sunset. Aşa cum aritmetica elementară o dovedeşte, ȋn cel mai recent act al trilogiei (deocamdată) cei doi se află ȋn cea de-a patra decadă a vieţii care ȋncă ȋi ţine aproape unul de celălalt, nu neapărat din punct de vedere al distanţei (el are un fiu ȋn America alături de care ȋşi doreşte să fie, ea nu ar da Parisul pe nimic ȋn lume) ci al lucrurilor care i-au ţinut aproape de la bun ȋnceput.

În lipsa unui trailer care să ne facă să răsuflăm oarecum uşuraţi văzând că protagoniştii şi-au conservat suficient de bine fizicul (el nu burtă, ea nu fund lăsat, lucru mai bătător la ochi, probabil, doar  casnicelor mai ranchiunoase), am putea fi lăsaţi pradă gândului că vom asista la o semi-dramă plată despre un cuplu care şi-a pierdut licărirea de altădată. Aşa cum e firesc, reveria post-adolescentină şi senzaţia totală de libertate care domină prima peliculă, prospeţimea şi perspectivele celui de-al doilea film, au fost temperate ȋncet-ȋncet, fiind umbrite de responsabilităţile vieţii de părinte şi de asumarea rolurilor de soţ/soţie, respectiv tată/mamă. Partea frumoasă, care menţine ȋn continuare savuroasă şi ȋncântătoare relaţia dintre Jesse şi Celine, o constituie vitalitatea celor doi care, la aproape 20 de ani de la prima ȋntâlnire ȋntr-un tren european, şi-au păstrat farmecul şi atracţia de odinioară.

Revederea celor doi este asemeni unei ȋntâlniri cu un prieten peste exteriorul căruia timpul şi-a lăsat o amprentă vizibilă dar pe care ȋl descoperi cu plăcere ca fiind aceeaşi persoană neschimbată pe care o ştiai cândva. Nu e deloc ȋntâmplător că, după Viena şi Paris, locul de desfăşurare al acestei reȋntâlniri este Grecia, un tărâm pe care istoria ȋnsăşi a fost zămislită atât ȋn plan real cât şi ȋn plan mitic. De altfel, paralela real-imaginar este o coordonată de bază a filmului de faţă, personificată splendid prin modul ȋn care ne imaginăm o relaţie ideală versus desfăşurarea acesteia ȋn realitate, cu momente de neuitat dar şi reproşuri, stări de plafon şi izbucniri tumultuoase de ambele părţi.

Cei doi protagonişti sunt ȋmpreună părinţii a două gemene angelice (se pare că lucrurile au continuat ȋn cea de-a doua parte mult după apus) ȋnsă stările lor interioare sunt departe de a fi idilice: Jesse are un băiat dintr-o altă căsătorie, aflat ȋn pragul adolescenţei, căruia regretă a nu ȋi fi dedicat mai mult timp; Celine este o mamă devotată care vorbeşte despre sacrificiile şi pericolele ce pândesc o femeie singură la fiecare colţ. Încărcaţi suficient de responsabilităţi majore, cei doi oferă ȋn premieră o privire penetrantă asupra unei noi feţe a relaţiei lor, până acum prea puţin scoasă ȋn relief, una ȋn care ȋşi fac loc incertitudini, reproşuri şi chiar premoniţii ale unui eventual sfârşit: This is the beginning of the end, when our relationship starts to fall apart. Asistăm la contradicţii ȋn termeni duri, la ciocniri violente (ȋn termeni de atingere a corzilor sensibile, pe care fiecare i le cunoaşte celuilalt la perfecţie) ȋnsă echilibrul există ȋn continuare, căci tot ceea ce Jesse şi Celine au pierdut din savoarea tinereţii au câştigat ȋn maturitate.

Deşi filmul nu se vrea o bătălie a sexelor, ambele puncte de vedere sunt tratate ȋn acelaşi timp cu profunzime şi umor, iar un spectator obiectiv va avea ocazia să cadă de acord asupra ambelor perspective. Duelul, pe alocuri aprig, este totuşi unul extrem de echilibrat iar concluzia – departe de o victorie a vreuneia din părţi – este una cât se poate de simplă şi reală: tot ce se ȋntâmplă ȋntre Jesse şi Celine face parte din ceea ce ȋi ţine ȋn continuare ȋmpreună.

Pe lângă conversaţiile fluviu ce roiesc ȋn jurul relaţiilor, filmul excelează şi prin adresarea unor subiecte care devin din ce ȋn ce mai stringente ȋn societatea contemporană. Unul dintre acestea ȋl constituie refugiul ȋn lumea virtuală, acolo unde poate deveni suficient să fii conectat pentru a obţine plăcerea dorită. Un altul ȋl constituie un semnal care la momentul de faţă tinde să devină un trend – I don’t wanna live a boring life where two people own each other, where two people are institutionalized in a box that others created.

Probabil vă ȋntrebaţi de ce am adăugat ȋn descrierea genului cuvântul „comedie”, mai ales că până ȋn acest punct am vorbit de certuri, dueluri, apăsări etc. Ei bine, filmul are momente de-a dreptul spumoase, ȋn care râsul acţionează pe post de balast: Celine transformându-se pe alocuri ȋntr-o pitzi (de la ei),vorbindu-i lui Jesse pe un ton ultra-naiv, ca ȋn imaginaţia erotică şablon a bărbaţilor, momentele de contrariere acidă ale celor doi sau replici precum „Singurul avantaj ȋn a fi o femeie de peste 35 de ani este că scad foarte mult şansele de a fi violată” sunt un deliciu care pigmentează excelent momentele de tensiune ale cuplului.

Este greu să realizezi o trilogie care să se ȋntindă pe decursul a aproape două decenii şi care să ȋşi păstreze vitalitatea şi farmecul iniţial. Probabil că secretul constă ȋn clasica formulă de a prezenta acelaşi conţinut ȋntr-o formă mereu nouă. Încă o dată, timpul le rezolvă pe toate, demonstrând că trecerea anilor reprezintă schimbarea perfectă de perspectivă pentru a surprinde acelaşi cuplu ȋn diferitele faze ale evoluţiei sale. În cele din urmă, se pare că dragostea nu moare, doar că traiectoria ei raportată la timp nu este nicidecum o pantă ascendentă ci mai degrabă o suită tarantelică de sincope şi crescendouri din care ȋşi trage sufletul viu.

PS: Voi aştepta cu răbdare eventualele continuări ale acestei serii până la cea intitulată, probabil, Before Funeral.

PSS: Sper ȋn măcar o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun scenariu.

4* out of 5*

Posted in Recenzii | Lasă un comentariu